Ce?

Imi explica cineva ce tocmai am ascultat )? Doamne, mare e gradina ta… Check this out…

MoMA cu Tim Burton in el

V-ar placea sa vedeti un vernisaj al lui Tim Burton? Pai ce noroc aveti daca ati fost in… New York in ultimele luni! MoMA (Museum of Modern Art) a organizat chestiunea. Meritele pentru informatie nu-mi apartin de nicio culoare, am vazut un articol de-al Oanei Tanase intr-un 24FUN mai vechi si m-am gandit sa imprastii intelepciunea. Inainte sa incepeti sa va intrebati cum va poate afecta/bucura o expozitie (fie ea si incredibila) aflata la mii de kilometri departare, permiteti-mi: http://www.moma.org/interactives/exhibitions/2009/timburton/index.php .

 Da, exact. Exista o varianta online, mai mult decat multumitoare. De gasit exponate, interviuri, making of-uri, filmulete. Enjoy! Va fi o seara nedormita, dar castigata.

Ah, si merita mers si prin alte unghere ale site-ului MoMA.

Surfare placuta!

Vasi

P.S.: Uite si un link cu articolul mult mai pertinent si mai elegant al Oanei Tanase.

The art of Tool – Introduction

N-am cuvinte. Formatia Tool este o legenda a ariei rock/metal. Formata in 1990, trupa a impresionat criticii si ascultatorii prin sunetul lor intunecat, melodiile incredibil de complexe si versurile ce duc cu gandul intr-o alta dimensiune filosofico-spatio-temporala. Apogeul creatiei lor este cel mai probabil albumul Lateralus din 2001. Melodia omonima e o demonstratie a inteligentei, creativitatii, pasiunii si artei. Va invit sa va petreceti urmatoarele 10 minute privind aceasta demonstratie.

Asta ca sa inteleaga lumea diferenta dintre muzicieni adevarati, care ating stadiul de intelectuali, si acei ‘artisti’ care scriu note si versuri la nimereala si nu prea au nicio treaba cu muzica de fapt, implicit lipsiti de valoare artistica si doar beneficiari de noroc, dar sunt mai celebri ca Fecioara Maria.
Mai multe despre Tool la cerere .

Dinu.

The Cat Empire – The Lost Song ["The Empire I'll never find..."]

Vreo 2 ani de zile am cautat o anumita varianta live a acestui cantec; am auzit-o intamplator atunci, and I loved it, mai ales din cauza unui “solo scatuit de voce” al unei domnisoare foarte placute auditiv [foarte pe scurt, scatul este un mod de a canta vocal, prin diverse combinatii de silabe, check out Scatman John pentru the man]. De foarte multa vreme nu mi-a venit sa ascult un singur cantec de mai multe ori consecutiv, dar cantecul asta… wow… e impresionant. Atat prin complexitatea instrumentala cat si prin feeling, iar combinatia asta atat de rara, inseamna apogeu muzical.
The Cat Empire e o trupa australiana, care reuseste sa interpreteze un fusion intre jazz, reggae, indie, ska, latino si rock alternativ. Toti membri sunt scoliti in ale muzicii, fapt resimtit in profesionalismul demonstrat.
The Lost Song e inclus in albumul lor din 2003, The Cat Empire, iar aceasta varianta live, interpretata alaturi de Julie O’Hara, este extrasa din dvd-ul lor live, On the Attack, din 2005. O sa gasiti pe numeroase bloguri notite si pareri legate de acest cantec, iar daca eu nu v-am convins sa il ascultati, cu siguranta lectura commenturilor de pe youtube o va face. Check it out .

“I had nine lives but i lost all of them
And i’ve been searching in the night
And i’ve been searching in the rain
I tried to find them
But they disappeared
They walked away they dressed in black
They left my side and all i say
Is that i wasted time
When i looked for them
For now i know that things gone past
Are never to be found again
I had nine lives
But lost all of them

I had a plan
But never finished it
And i’ve been searching for the thought
And i’ve been searching in a haze
I try all days
To remember it
But now the blueprint in my mind has gone
My mind forgot the colour of direction
And my eyes they see the hands
That could have bulit
That could have constructed

The empire in my mind

The empire
I’ll never find
I had a plan
But that was where it ended”

Nu prea sunt de acord cu ideea de a renunta in cautarea “Imperiului”, insa, gandindu-ma mai mult, omul isi gaseste mai multe “Imperii” de-a lungul vietii sale, si poate pe unele trebuie pur si simplu sa le uite…

Dinu

The music guy: Phillip Glass

Uite cum ne prinde sesiunea de iarna cu stomacul plin de alcool si verdeturi, dar macar putem sa ne maceram creierul putin in muzica. Astazi ne vom holba la niscai Minimalism.

Termenul de minimal sunt sigur ca nu va este strain, din moment ce de cativa ani este the latest trend in cluburile de “bon ton”. Insa, ceea ce stim noi acum, este de fapt minimalism electro cu diferite influente fie ele de trance, fie de breakbeat, etc. De fapt, prin minimalism se intelege repetarea unui motiv muzical sau a unei fraze, obtinandu-se o structura circulara usor de inteles. Acest curent a aparut in anii ‘60, facand parte din muzica experimentala, dar despre aceste lucruri poate alta data, la cererea poporului.

Inapoi la Phillip Glass, acest om a oferit maselor asa-numita “art music”, cel mai probabil ati auzit compozitiile lui in filme (The Truman Show, The Hours, Dracula, s.a.). Motivul pentru care muzica lui a facut parte din soundtrack-ul mai multor filme este caracterul repetitiv, dar si experienta lui in privinta teatrului experimental, melodiile putand fi folosite pe parti mai lungi de film, reusind sa pastreze aceeasi atmosfera.

Inca de mic a fost expus unei cantitati industriale de muzica, atat “clasica”, cat si muzica moderna, dar ce l-a influentat cel mai puternic a fost vizita la Paris, unde a fost imbibat cu filmele lui Jean Cocteau si aerul boem francez. Un alt factor important in modelarea lui ca muzician au fost studiile aprofundate asupra lucrarilor lui Mozart si Bach, alaturi de profesoara sa Nadia Boulanger.

Desi muzica lui este considerata minimalista, el o  apreciaza ca fiind “muzica repetitiva”, acest aspect devenind clar odata cu introducerea structurilor din ce in ce mai complexe si pline de emotie, cu influente din muzica indiana. Gradul de complexitate al compozitiilor sale a culminat cu “Muzica in 12 parti”, un spectacol de 4 ore, spectacol cu rolul de a sparge tiparele minimalismului si modernismului, dar si tiparele in care se incadrase P.Glass –  noile lucrari nu au fost primite bine de critici!

In avida dorinta de a se reinventa, a adus pe lume opera “Einstein pe plaja” – provocand ascultatorul la un amalgam de imagini metaforice in legatura cu Albert Einstein de la om la punct de referinta in fizica cuantica, de la cea mai cunoscuta ecuatie la holocaust nuclear. Insa, nu doar Einstein a fost personaj central in lucrarile sale, in Satyagraha ii evoca pe Mahatma Gandhi si Martin Luther King Jr. 

Glass considera ca cea mai importanta lucrarea a sa este “Akhenaton” pentru ca aici s-a jucat cu politonalitate si acordurile triatonale (acorduri formate din 3 note, urmand progresia de Radacina, Terta si Cvinta – de ex.: Do – Fa – Sol). Dar odata cu trecerea timpului, a inceput a se intoarce la structuri mai aerisite si simple, tinzand inspre Neobaroc si Neoclasicism – in opera sa “Asteptand barbarii” si in concertul solo pentru violoncel “Cantece si poezii pentru violoncel solo”.

Trivia:

- a compus soundtrack-uri pentru: “The Hours”, “Dracula”, “The thin blue line”, “Koyaanisqatsi”, “Cassandra’s Dream”, “The Illusionist” si alte cateva filme

- piesa “Pruit Igoe” apare in jocul “Grand Theft Auto IV” 

- sa ne bucuram ca suntem contemporani cu el , momentan traieste in Nova Scotia

- a compus alaturi de Aphex Twin, David Bowie, Mick Jagger, Leonard Cohen, Brian Eno si multi altii

- a lucrat ca taximetrist si instalator

- l-a intalnit pe cel de-al 14-lea Dalai Lama (funky or what!?)

- opera “Akhenaton” are versurile in limba Aramaica si Egipteana Veche

Sa speram ca il vom avea alaturi de noi multa vreme de acum incolo, pentru a ne gadila acolo unde ne place noua cel mai mult (va puteti gandi si la prostii). Pana data viitoare, astept comment-uri din partea fiecarei persoane care citeste aceste randuri (gotcha!) fie despre articol, fie despre ce sa fie articolul urmator.

Va urez o seara cat mai … “imbracata ca un ou” (look it up).

The music guy, 

Tiberiu

EAT, PRAY, LOVE („One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”)

MEA CULPA

Recunosc. Nu am vrut să citesc „Eat, Pray, Love” atunci când a apărut şi aş face acelaşi lucru cu orice altă carte în aceleaşi condiţii. Pentru că era peste tot, pentru că vedeam afişe mari în toate ceainăriile şi librăriile, pentru că titlul era scris cu roz iar autoarea, Elizabeth Gilbert, era o femeie americană plecată în vacanţă. Dar dacă nu era pentru un alt defect dintre ale mele (pe care îmi place să le numesc particularităţi), nu aş fi avut parte de această lectură. Aflată într-un orăşel din Montana nu am putut să rezist etichetei de 50 de cenţi lipită pe „Eat, Pray, Love”, pe raftul unui batrânel amabil care probabil vindea ce-i mai rămăsese prin bibliotecă la târgul de vechituri.

FLORI, FETE SAU BĂIEŢI

Pentru toate motivele arătate mai sus, posibilii cititori masculini s-ar putea arăta dezinteresaţi. Chiar eu am avut dubiile mele pentru că mi-e greaţă de cărţile frumos colorate care îţi sugerează cum să te îmbraci, cum să mănânci, cum să îţi tai unghiile şi să gândeşti pozitiv, poate-poate, după tot timpul consumat (timp în care viaţa trece, dragele mele) o să apară un bărbat ALTFEL (şi îmi aduc aminte cu amuzament de statusul unui bun prieten – „toţi bărbaţii sunt nişte la fel”). DAR vorbim aici de o femeie care a avut curajul să părăsească o viaţă care nu o împlinea, să divorţeze, să renunţe la toate bunurile şi să plece într-o călătorie de regăsire, care o aduce într-un ashram (un fel de şcoală de yoga) în India, unde ziua începe la ora 3:30 şi continuă în muncă şi meditaţie.  Nu mai zic nimic şi vreau să înceapă mica mea recenzie, doar atât: îmi cer scuze pentru citatele în engleză, dar cartea este mult prea savuroasă în limba ei originară (altfel, e ca şi cum ai traduce un profiterol într-o plăcintă).

ESTROGENUL – un hormon plin de umor

Da! O autoare amuzanta. Experienţa mea legată de literatura feminină a fost catastrofală la capitolul umor (şi o să înţelegeţi de ce): Virginia Woolf, Sylvia Plath, Simone de Beauvoir, Ludmila Uliţkaia… ăă… recunosc, şi surorile Brontë. Dar Gilbert emană un amuzament inteligent, chiar şi atunci când ar trebui să se cufunde în relatări emo despre depresia post divorţ, sau despre obsesia care i-a frânt inima, sau despre cum a frecat podelele ashramului timp de 4 luni.

Nu mai insist, femeia e amuzantă, m-am trezit râzând în hohote după o descriere de pe stadion (unde mergea să înveţe mai bine limba italiană) a unui nene care urla „VAFFANCULO! STRONZO! TRADITORE!” lui Albertini de la Lazio. Sau bătrânul vraci indonezian care îi spune, după fiecare vizită „see you later aligator”. Fiecare pagină are perluţa ei (o tămăduitoare din Bali observă „I can tell by your knees that you don’t have much sex lately” – „Why? Because they’re so close together?”).

FIECARE ORAŞ ARE CUVÂNTUL LUI

Asta află de la un prieten în Italia, că există un cuvânt care trece prin mintea oricărui rezident, iar cuvântul Romei este SEX. Eu ma tot întreb – la ce se gândesc oare bucureştenii şi care e cuvântul lor?

Scopul scuză mijloacele, aşa că vă rog să mă scuzaţi că v-am folosit libidoul să ajung la (în opinia mea) cel mai interesant aspect al cărţii – vocabularul şi învăţăturile spirituale. Odată cu intrarea în ashramul indian şi mai târziu, după aterizarea în Bali, cartea ne inghonteşte cu ceva cultură generală şi termeni religiosi. Şi dacă tot am ajuns la partea mea preferată, o să îmi iau răgaz să înting toată pâinea în sosul lexical. „Shaktipat” înseamnă iniţierea divină, „jad” reprezintă inerţia din care omul trebuie să iasă şi să se disciplineze pentru a nu mai pierde timpul. „Kundalini shakti” este suprema energie divină care te poartă spre întâlnirea cu perfecţiunea, iar un lucru curios este cum fiecare transă meditativă care a dus spre viziunea lui Dumnezeu este asemănător descrisă în toate religiile – această energie („ki” pentru japonezi, „chi” pentru chinezi, „taksu” pentru balinezi, „Sfântul Duh” pentru creştini) umple corpul (în unele culturi descrisă precum venirea unui şarpe) şi duce spiritul prin 7 trepte diferite către divinitate.

Iar pentru sceptici, sau oameni care pur şi simplu nu pot trece peste ascoierea Yoga-Bivolaru, o să vă transmit câteva citate care au cel puţin valoare de învăţături sau teme pentru meditaţie filosofică. O bătrână îi spune „There are only two questions that human beings have fought over, all through history: How much do you love me? And Who’s in charge?”. Guru o îndeamnă „be a scientist of your own spiritual experience”, iar un prieten o avertizează „You can’t let yourself off the hook anytime you want, Liz. That’s the divine contract of a little something we call free will.”. „The Zen masters always say that you cannot see your reflection in running water, only in still water”. Şi preferata mea: vorbind despre învăţătura greşită care îi îndeamnă pe oameni să îşi schimbe complet caracterul şi să renunţe la propria individualitate, Guru spune „To know God, you need only to renounce one thing – your sense of division from God.”

COADA LUI KRONI (google it)

Dacă încă nu v-am convins sa citiţi cartea, ceea nu înseamnă timp pierdut pentru mine, ci pentru voi (ha!), o să renunţ la orice fel de principiu, chiar dacă nu e al meu şi o să vă învăţ la prostii, pentru că e o lectură care chiar merită. Primul argument (cel mai stupid, dar mereu eficient) – se citeşte foarte (ce cuvânt în afară de „uşor”?) uşor (ultima bere mi-a omorât neuronii cu sinonime), 300 de pagini care au mers ca unse in 3 zile. Apoi, dacă eşti prea macho să te expui în autobuz cu o carte drăguţ colorată, rupe şi tu o copertă cu Sven Hassel şi ascunde-te după ea (nah, şi dacă ţii la romanele tale cu Războaiele Mondiale, rup eu din biblioteca lu’ tata, că are dubluri). Băi, dacă nici aşa nu merge, poţi să mă suni şi îţi povestesc. Iar ca ultimă soluţie (dar te rog, asta după ce le-ai încercat pe toate celelalte), uită-te la filmul care apare în 2010… dar fii atent/ă că e cu Julia Roberts în rolul principal şi s-ar putea să spui mai apoi că tot articolul ăsta e o minciună .

A voastra,

Elena din Byblos (versiunea cu ochelari a verisoarei mele din Troia)

Entourage – Sex and the City for guys?

Nu o sa pun prea mult accent pe comparatia cu Sex and the City, din moment ce nu am vazut mai mult de cateva episoade la viata mea, insa din auzite, e cea mai buna metoda de a incepe sa povestesc despre acest serial, care m-a tinut lipit de ecran de-a lungul celor 6 sale sezoane (deocamdata).

Inca dupa primele episoade vizionate, am putut spune cu mana pe inima, “finally, a show for guys!”. De ce? Let’s find out…
Entourage este un serial ce il urmareste pe Vincent Chase, un tanar actor la Hollywood, ce pare sa fie la inceputul unei cariere stralucite de megastar. Originar din Queens, New York, a pornit spre Hollywood alaturi de fratele sau, Johnny “Drama”, la randul sau actor, insa nici pe departe unul de succes, si bunii sai prieteni Eric Murphy (“E.”), ce are slujba de manager al lui Vince, si Turtle, a.k.a. the driver. Vince are norocul de a fi ochit de unul din cei mai puternici agenti de la Hollywood, Ari Gold, care face tot posibilul pentru a-l tine multumit; desi vrea sa scoata bani de pe urma lui, ajunge sa fie singurul client fata de care chiar sa aiba un atasament. Cariera lui Vincent are urcusuri si coborasuri, apogeul sau, pana acum, fiind atins prin aparitia lui in filmul Aquaman, regizat de James Cameron (ca tot s-a inceput o dezbatere pe tema Avatar pe blog ) ). Ce e chiar haios, e ca James Cameron insusi apare in serial, in episoadele cu pricina. De fapt, sunt zeci de astfel de aparitii, printre care le mai enumar pe cele ale lui Frank Darabont, Jessica Alba, Jimmy Kimmel, Mark Wahlberg, Matt Damon, etc…
Serialul, aparent unul de imagine, ascunde in spatele lui niste mesaje care chiar pun pe ganduri… Acuza, in primul rand, fenomenul nepotismului. Cei 3 din anturajul lui Vince, Drama, E. si Turtle, isi duc existenta pe seama celei a tanarului actor. El e sursa lor de venit, cheia lor in succesul social, practic, ei isi datoreaza viata la Hollywood fratelui si prietenului lor. Insa are loc un implicit quid pro quo, intrucat si actorul este dependent de ei, si nu isi poate conduce cariera fara sfaturile si ajutorul lor. Desi reprezinta tipul actorului hollywoodian lipsit de personalitate, Vince are atuurile sale, cel mai important fiind faptul ca nu vrea sa faca un film doar pentru bani, he’s in it for the art. Ari, insa, “the blood sucking maggot”, dar in acelasi timp prieten cu Vince, nu isi doreste decat ca protejatul lui sa ajunga un hit, si e dispus sa practice oricat pupincurism e necesar pentru a obtine asta.

Serialul este produs de Mark Wahlberg (The Italian Job, Rockstar), si rumor has it ca ar fi inspirat din povestea sa la Hollywood. Toate personajele au un referent in realitate, indiferent cat de subtila ar fi reprezentarea prin personaj. De exemplu, agentul Ari Gold este de fapt inspirat de Ari Emanuel, agentul lui Vin Diesel si Larry David printre altii, iar trasaturile lor par sa fie asemanatoare… Este personajul de la care s-a pornit celebra exclamatie “let’s hug it out, bitch!”.

De la Seinfeld incoace nu am savurat asa de tare un serial, merita, e un American Dream reprezentat cu gust si care provoaca niste intrebari si cugetari, totul foarte subtil amplasat. Check it out . Ruleaza si pe Pro Cinema, dar nu stiu exact zilele si ora, dar nu cred ca e greu de aflat…

Cum ar fi frate sa ai o viata ca asta?

Dinu

The music guy: Yann si Gheorghe numarau o oaie…

Pentru ca mi s-a cerut, atunci va voi da… recenzia concertului din toamna 2009 a lui Yann Tiersen din perspectiva subsemnatului. Aceasta recenzie este deja de ceva vreme pe blogul KinEthics, dar am zis ca ar fi bine sa sada aici alaturi de celelalte articole.

“

Dupa mult, mult timp, pe plaiurile mioritice a pus (din nou) piciorul unul dintre muzicienii mei preferati, Yann Tiersen. Am fost atat de bucuros cand am vazut ca va tine un concert in draga noastra urbe.In mod evident, primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi iau bilet.

Ieri seara am fost la concert and it was…. ok. Nu a fost prost, nu a fost bun, a fost doar ok.

Sincer sunt dezamagit, din mai multe motive, sonorizare oribila (sunet asemanator tipatului unor elani obligati sa manance sticla pisata, cat timp cineva ii arde cu fierul incins!), playlist destul de monoton, contactul cu publicul a fost aproape inexistent si multe greseli ale interpretilor.

Nu ma intelegeti gresit, eu il apreciez pe Yann Tiersen foarte mult, dar stilul abordat aseara, un indie/experimental/new wave amestecat cu synth/electronica, m-a lasat rece. Din tot playlist-ul de aseara, cateva melodii au iesit in fata, Sur le fil (cu cateva greseli :p ), Le rade si un nou aranjament pentru Comptine d’un autre ete: L’apres midi.

Ca sa intelegeti ca nu sunt singurul cu aceste ganduri, in timpul concertului oamenii tot plecau. Mare pacat, sincer speram sa raman paf!

In ciuda acestui mic fiasco, voi continua sa-i ascult muzica, pentru ca merita. “

Mai jos va las cateva din piesele lui Tiersen, pe care le ador.

Pentru astazi atat va las, dar maine-poimaine vin cu un nou articol.

The music guy,

Tiberiu

Elementary my dear Ritchie

Niciodata nu am inteles conceptul de remake desi multa lume s-a incumetat sa mi-l explice.Ba este reintegrarea unui concept invechit in cultura mainstream,ba este viziunea “unica” a  unui artist asupra subiectului respectiv,ba un proces prin care noii artisti ii depasesc pe cei vechi.Niciuna dintre aceste definitii(in special ultima) nu ma satisface deoarece un remake inseamna remodelarea unui concept(de obicei deja celebru)in ceva ce va fi mai prost decat cel batran,acesta este regula ce s-a format cu timpul.Desigur asta nu inseamna ca un regizor nu poate sa fac un film bazat pe un subiect vechi,cum ar fi “Peter Jackson’s King Kong”,acesta adaptatre  recenta a lui King Kong este credincioasa celei vechi,chiar si pana la momentele proaste(Gorila uriasa vs dinozauri….).

Atunci cand m-am asezat in sala de film acuma cateva zile asteptand sa vad Sherlock Holmes in regia lui Guy Ritchie, nu aveam cea mai vaga idee ca este un remake al personajului creat cu un secol in urma de Arthur Conan Doyle.Ma asteptam la un filmulet mediocru,scenariul sa fie una dintre povestirile mai faimoase,cateva faze bune,cateva rele si multe mediocre in schimb am vazut violul unuia dintre cele mai mari simboluri ale ratiuni si inteligentei,totul este  luat in bataie de joc,de la lupta pana la dialog.Am plecat  de acolo cu un gust amar in gura si dintr-o data mi-am amintit de Avatar,acolo aveam standarde,il criticam pentru faptul ca era mediocru,ca era plin de clisee dar in comparatie cu Sherlock Holmes(care a facut mai multi bani ca Avatar) este superb.

In primul rand uitati tot ce stiati despre celebrul detectiv englez,asta nu e Sherlock-ul lui bunicu’,asta e noul Sherlock,hip si hop,bate tot.Nu am mai vazut o asemenea mutilare scenaristica,Sherlock Holmes detesta violenta si in general atingerea fizica,punctul lui forte era forta lui deductiva si mintea lui sclipitoare.Pe langa setul de miscari Kung Fu,Holmes mai are si o iubita,o alta aditie pe care o detest profund si care nu trebuia nici in ruptul capului adaugata,originalul o privea pe Irene Adler ca pe un miracol al naturii,o femeie ce a reusit sa ii fie rival,il vedeam mai degraba disecand-o decat facand dragoste cu ea.O alta schimbare cu care nu am fost de acord a fost americanizarea partii negative a lui Sherlock Holmes,in film este un “bad boy” care face fapte bune si este un semi emo care are din intamplare un super IQ.Personajulul lui Doyle era chintesenta epocii victoriene,din toate punctele de vedere,era elitist,vedea oamenii ca pe niste specimene de laborator,era insensibil si se credea deasupra legii.Nu inteleg de ce exista acest remake,au luat un personaj ce se afla intr-un univers care nu avea nici-o compatibiltate cu valorile filmului mainstream de azi si l-au ciopartit si operat pentru a fi inserat fortat.

Povestea este o gluma,protagonistul trebuie sa treaca peste cohortele comice ale antagonistului care nu-l ataca atunci cand are sansa pentru a avea o confruntare finala(de ce il vrea in viata Blackwood pe Holmes nu am inteles,are toate motivele sa-l ucida imediat)in timp ce cucereste femeia vietii lui.De ce nu s-a luat una dintre cele 5 carti scrise de Doyle sau una dintre cele 60 si ceva de povestiri nu am inteles.Sherlock Holmes este unul dintre eroii copilariei mele ,iar sa-l vad utilizat intr-un astfel de cadru mi-a provocat un sentiment de dezgust,putine filme au reusit sa faca acest lucru.

In concluzie,as putea umple pagini intregi cu aiurelile din acest film si motivele pentru care nu trebuia facut niciodata,exista anumite lucruri care sunt taboo prin definitie iar imbinarea lui Sherlock Holmes cu protagonistul mascul din filmele de seria b este unul dintre aceste lucruri.Recomand acest film celor care nu au citit nici-o povestire cu Sherlock Holmes si care au chef de-o aventura foarte ieftina si pe care ati vazut de o mie de ori.

-Matei

The music guy: Claude Debussy

Cat timp stam cu sarmalele in stomac, rugandu-ne pentru o digestie cat mai usoara, va ofer pe tava, ornata cu vasc, compozitorul care a ajutat la trecerea muzicii din Romantism la Simbolism, astfel incepand muzica Modernista.

La varsta de 10 ani a fost admis in Conservatorul de la Paris, unde a studiat pian si orga timp de 11 ani. Precum si ceilalti compozitori prezentati de mine pana acum, a preferat folosirea disonantelor si a intervalelor neobisnuite fata de tehnicile rigide de compozitie, lucru ce l-a ajutat sa castige pentru piesa “L’enfant prodigue” premiul Le Prix de Rome si bursa de 4 ani la Casa Di Medici, unde si-a continuat studiile muzicale.

In ciuda aclamarilor pentru talentul sau iesit din comun, multi critici nu au fost de acord cu stilul abordat, considerandu-l neobisnuit si neplacut urechii – silly men, history showed them! In muzica lui Debussy se simt puternice influente din partea lui Franz Liszt, Richard Wagner si Jules Massenet, insa el nu a gasit inspiratie doar in alti muzicieni, ci si in literatura – Baudelaire si Verlaine.

Trivia:

- probabil cea mai cunoscuta melodie de-ale lui (asa e corect… stiu ca suna cretin, dar na, asa ne dicteaza D.O.O.M. 2) este Claire de Lune, iar arpegiul “tematic” se gaseste in melodia Angelica a formatiei de trip-hop Lamb, formatie pe care v-o recomand

- a murit de cancer rectal (nasty way to go), dar pentru ca acest eveniment nefericit a avut loc in timpul Primului Razboi Mondial, nu a avut la inmormantare parte de toate cutumule religioase aferente

- multi l-au catalogat ca apartinand curentului Impresionist, lucru cu care nu era deloc de acord, numindu-i “idioti” pe acei ce-l incadrau in acest curent

- conform unor doctrine izolate, se considera ca piesele sale urmaresc structuri matematice, cum ar fi sirul lui Fibonacci ( “Dialogue du vent et la mer” )

- desi a fost contemporan cu Tchaikovsky si a avut relatii amicale cu acesta, muzica sa nu l-a influentat pe tanarul Debussy

- muzica lui a influentat foarte multi compozitori precum Phillip Glass, Bela Bartok si Igor Stravinsky, dar si mari jazzmeni ca Duke Ellighton, Thelonious Monk si Bill Evans

Piesa de mai sus este un exemplu clar al influentelor moderniste cu puternice disonante si acorduri bitonale.

Sper ca v-a placut aceasta aducere aminte a unui mare compozitor si daca aveti cereri pentru alti compozitori sau genuri muzicale, va rog sa lasati impresii fie pe mail, fie la comment box.

Acestea fiind spuse, va las cu zgomotul strazii in urechi, muzica in suflet si vin fiert pe pantaloni.

The music guy, 

Tiberiu

Avatarul unei mode nenascute dar deja apuse

10 ani de pauza,meditatie si relaxare mintala si probabil fizica a lui James Cameron de la Blockbusterul castigator de oscar,”Titanic”.Unii se gandesc ce repede au trecut 10 ani,altii ce poveste emotionanta a fost Titanic(putini sper…)iar majoritatea se gandesc la ce ne va aduce dupa acest hiatus indelungat prestigiousul regizor.Sub centura lui se afla  o “manajerie” de filme ce s-au integrat in cultura pop:Terminator,Rambo:First Blood Part II,The Abyss,Aliens si care au creat franchize in valoare de milioane de dolari.Este foarte clar ca James Cameron a avut bilele si creieri necesari  pentru a ramane in varful lantului trofic hollywoodian,singura problema este ca nu pot sa pun aceasta propozitia la timpul prezent.

Avatar a fost cu siguranta unul dintre cele mai mediatizate filme ale anului acesta,trailere montate in secvente ce se succedau rapid cu scene de lupte superbe si interview-uri scurte care profetizau acest film ca fiind una dintre pietrele de temelie a cinematografiei moderne.Cameron a declarat ca a scris a acest scenariu cu 15 ani in urma si ca tehnologia nu era destul de avansata pentru a face fata.Stiu ca lungesc cam mult dar vreau sa va dati seama ce atmosfera exista in legatura cu acest film pana la aparitia lui si efortul depus de echipa de marketing in acest sens,cu toate acestea fiind spuse,ma simt reimprospatat de acest film,nu din cauza valori sale artistice nule dar din cauza esecul sau de a-si atinge obiectivul.

Structura narativa din Avatar este absolut lamentabila:Protagonist face parte din fortele intunecate ale tehnologiei avansate,se duce ca spion la tribul salbatic(Navi) si nobil care stie tot si care are o legatura cu natura,literalmente in acest caz,devine de al lor,se indragoste,are loc batalie epica,triumfa binele,The End.Stiu ca pare ca un synopsis dar nu este,chiar asta e ”plot-ul”.Singurul lucru pe care pot sa-l mai adaug este existenta unui colonel dement(gen Apocalypse Now “I love the smell napalm in the morning,YEEEEHA”)care are un fetish pentru a fi soldat.

Asta e scenariul la care s-a lucrat 10 ani?Atat?Trist de mediocru.Pe scurt este “Dances with Wolves” sau animatia Disney “Pocahontas”…IN SPACE!!!.Poti sta zile intregi sa diseci greselile narative si scenaristice dar nu prea isi are rostul,se vede ca sau axat numai pe imagine.

Iar acuma sa atacam stapul de rezistenta al filmului,imaginea.

Nu pot sa neg calitatea si realismul CGI-ului si nici faptul ca s-a ajuns la un nou nivel dar din pacate elementul cel important al graficii,Designul,lasa mult de dorit.Pe tot parcursul filmului am avut senzatia ca am mai vazut toti acesti roboti si aceste creaturi,ca nu era nimic nou.Costumele mecanice din Matrix Revolutions,Creaturile care erau de fapt pseudo-dinozauri imi aminteau de Jurassic Park,extraterestri “amero-indieni” Navi care semeana leit cu Night Elfii din World of Wacraft,cel mai jucat joc online al tuturor timpurilor.Nu pot sa zic ca nu erau creati frumos si colorat dar o sabie e tot o sabie oricat de mult ar fi ea ascutita si ornamentata.Nu zic ca nu exista derivabilitate in filme dar Avatar nu se afla in paralel cu acele filme ci se suprapune.Unul dintre punctele forte ale filmului si in acelasi timp si cea mai mare slabiciune a sa,este capacitatea de a reda foto-realism fetelelor de extraterestru.Este o premiera sa vezi pe Sigourney Weaver ca om si dupa aceea varianta sa Navi cu trasaturile ei faciale.Dar aici se afla si problema filmului,imaginile cu care ne bombardeaza din momentul aterizarii pe Pandora sunt toate senzationale si de cea mai buna calitalte,problema?TOATE IMAGINILE SUNT SENZATIONALE SI DE CEA MAI BUNA CALITATE,nu exista variatie.Pe la jumatatea filmului ma plictisisem de imagini,nu mai vroiam sa o vad pe Navi Weaver ci pe Sigourney Weaver,actrita in carne si oase.Vreau sa spun ca in acest punct m-am simtit implinit,deoarece acest film vrea sa arate ca CGI-ul poate sa inlocuiasca actorii reali dar eseuaza in cele din urma,si sunt sigur ca se va ajunge la un nivel mai inalt al redarii faciale si ca se vor face tabere,cine prefera actori reali si cine vrea actori CGI dar acest film a distrus o moda ce nu a aparut inca.Si fiindca stiu ca mi se va reprosa asta,trebuie facuta clar o distinctie intre animatie si actori facuti pe calculator,personajele din filmele Pixar sunt niste masti ale actorilor,este ca si cum te-ai uitat la un teatru de papusi in timp ce ”Navi Weaver” este un construct de sine statator plastic.

Totusi,ca sa nu fiu Gica Contra,batalia de la sfarsit este superba cap coada,scenografie,efectele,timpul acordat fiecarui caracter etc.(ma rog,fara ultima bucata complet idioata si previzibila).

In concluzie filmul acest mi-a ridicat moralul in ceea ce priveste lupta dintre actorii reali si generati pe calculator prin esecul sau.Este un film cu scenariu slab,previzibil si clisee,nu exista elemente de originalitate nicaieri si imaginea,desi de ceea mai buna calitate,este suprasaturata si te impresioneaza pe termen scurt,o dezamagire pentru pedigreeul Cameronian”.Recomand acest film oamenilor pentru care nu au vazut niciodata un film fantasy(ar fi un bun inceput)pasionatilor de efecte si celor care nu cauta poveste si profunzime ci doar sa se distreze la film pentru o zi.

-Matei

The music guy: Alexander Nikolayevich Scriabin

Cat timp scriu acest articol, ma gandesc cu frica la sesiunea ce urmeaza si toate tratatele de Drept, pe care trebuie sa le studiez, singurul lucru ce ma incalzeste fiind proaspat asezata zapada si muzica gratuita (this is illegal, don’t try this at home!).

Ca tot veni vorba de muzica gratuita, pe uimitorul “iutub” aveti posibilitatea de a asculta un mare compozitor si pianist – Alexander Scriabin. El a fost adanc inspirat de catre Chopin, stilul muzical abordat situandu-se intre noul inventat Simbolism Rus si Serialism. Datorita dorintei sale de a reinventa muzica si a nu se supune tiparelor zdrobitoare, integrand compozitii atonale si melodii disonante, muzica sa i-a inspirat pe Serghei Prokofiev (v. articolul anterior) si Igor Stravinsky (poate intr-un viitor articol – lasati un comment).

A studiat pianul de la o varsta frageda, sub tutela lui Nikolai Zverev, continuandu-si studiile muzicale la Conservatorul din Moscova.

Majoritatea compozitiilor sale sunt facute pentru pian, primele aducand aminte de Chopin(v. articol anterior) si Liszt. Spre deosebire de majoritatea compozitorilor, stilul sau a evoluat foarte repede, ducand inspre creatii originale pline de atonalitate, armonii neobisnuite, ba chiar ultimele piese scrise nu au semnatura de timp. 

Din pacate, nevoia de a cumpara cadouri de Craciun pentru cei dragi, scurteaza timpul necesar pentru scrierea acestui articol, motiv pentru care lungimea articolului lasa de dorit. Insa, nu va voi dezamagi, mai jos veti gasi trivia si multe melodii.

Trivia:

- se zvoneste ca Scriabin ar fi suferit de sinestezie (boala neurologica ce ii permite “a vedea” sunetele), motiv pentru care a inventat o claviatura colorata, fiecare culoare fiind asociata unei note

- cand era mic construia piane, daruindu-le celor veniti in vizita la matusa sa cu care a petrecut o mare parte din viata sa scurta

- operele sale au fost marcate de catre scrierile lui Frederich Nietzsche

- a fost prieten cu Serghei Rachmaninoff

- a murit in din cauza septicemiei, dupa ce s-a taiat in timpul barbieritului

- desi a fost un pianist foarte bun, mainile sale minuscule abia ii permiteau sa atinga o nona (interval de 9 tonuri intre 2 note, de ex: La – Si)

Dupa ce v-am spus toate acestea, va urez  un Craciun fericit si un guvern stabil (desi nu prea se poate in tara noastra mult-prea-mirobolanta)

Tzuss,

The music guy

Salman Rushdie la noi in ograda

Cu aproape o luna intarziere, ma invrednicesc sa scriu despre vizita autorului de nationalitate „britanica-indiana” (de la Wikipedia citire). Pentru informatii generice, de bun simt despre el, click aici.

 

L-am vazut la conferinta de la teatrul Odeon, pe 24 noiembrie. Moderator cu destul succes a fost Florin Iaru. Inainte de aparitia maestrului, am aflat ca numele se pronunta asa cum se aude, adica [rushdi], nu, cum credeam, in naivitatea mea anglofona, [rashdi]. Inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea. La intrare s-au impartit biletele pentru cei dornici sa-i adreseze autorului o intrebare; mi s-a parut o metoda civilizata. Am fost atat de timorata de primele intrebari savante, incat biletelul meu a ajuns un avionas in propriul buzunar.

M-a surprins aparitia unui domn Rushdie un pic mai scund si mai rotunjor decat reiese din pozele popularizate. Nah, fotografii buni asta fac!

Pe parcursul discutiilor, a dat dovada de o versatilitate adorabila: de la raspunsurile celor mai savante intrebari din sala si pana la discutiile despre supereroul preferat, discutia a fost un deliciu. A dat dovada de stropul de umor negru atat de drag mie; ca scurt exemplu, cand a venit vorba despre criticii sai (in special unul, al carui nume nu l-am retinut in incultura mea; sa-l numim, generic, X), a raspuns ceva in genul: „nu doresc sa mai vorbesc despre conflictul dintre mine si X; pana la urma, dintre noi doi, nu eu sunt cel mort!”. Similar, parca atunci cand era vorba despre o publicatie periodica musulmana care il critica (sau era vorba de un alt critic? Of…beneficiile de a povesti ceva la o luna dupa ce s-a intamplat): „singurul lucru mai rau pentru mine decat o recenzie proasta de la Y ar fi o recenzie buna de la Y”.

Am citit doua carti de-ale lui Rushdie: „Versetele Satanice” si „Copiii din miez de noapte”. Ambele apartin, dupa parerea mea, categoriei de literatura masiva, carte-fenomen etc. Dar cel mai mult mi-au placut „Versetele”. Am considerat romanul un fel de monument, o scriere care vine peste tine si te sufoca, tragandu-te de imaginatie pana la limite mult peste cele pe care le cunosteai… In fine, recomand cu mare caldura; are multe carti publicate in romana, aveti de unde alege!

Nu am putut ajunge si la targul de carte unde Salman Rushdie a dat autografe, dar desigur ca am abuzat de bunavointa unei prietene (plecaciune, Lulu!!) care si-a sacrificat vertebrele pentru noi, amicii doritori de carti cu semnatura. In treacat fie spus, trebuie sa intelegeti ca volumele lui Rushdie nu sunt masive numai in sensul figurat al cuvantului;)

Cititi!

Seara frumoasa,

Vasi

“A clockwork orange”.

“Then I looked at its top sheet, and there was the name -A CLOCKWORK ORANGE- and I said: ‘That’s a fair gloopy title. Who ever heard of a clockwork orange?’

Ati auzit probabil de filmul ”A clockwork orange” (“Portocala mecanica”), da ,acel film aparut in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcom Mcdowell  si Mickael Bates, film intens mediatizat, nominalizat la 4 premii Oscar,castigator a numeroase premii din categoria “Cel mai bun film”,”Cel mai bun scenariu”,”Cel mai bun director de film”,”Cea mai buna coloana sonora” etc., detinator al unui loc in majoritatea topurilor de gen ”Top 10-cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”; in fine, film ce a dublat probabil popularitatea deja existenta de care se bucura romanul cu acelasi nume al lui Anthony Burgess.

Prea multe “cel mai bun…”?Intotdeauna, in momentul in care am decis sa vad un film sau sa citesc o carte cu o astfel de “reputatie”, am incercat sa fac abstractie de ea,de toate lucrurile frumoase ce stau scrise pe coperti(ah, cate superlative absolute intalnim pe copertile cartilor:”formidabil”, “magistral”, “minunat”, “uluitor”-in ritmul aceasta fiecare carte este o carte “a secolului”-dar sa revenim), in review-uri etc.Intotdeauna, prefer sa ma feresc de avalansa de aprecieri, prefer sa ma indoiesc.De ce as crede in definitiv…?Sa inteleg, mai intai.Sa intelegem, deci, mai intai, de  ce “A clockwork orange” .

In primul rand, cateva lucruri legate de firul epic al cartii/filmului:intr-un viitor distopic,o Anglie fictionala, AlexDeLarge este un tanar ale carui placeri sunt muzica culta, violul si ultraviolenta.Este de asemenea conducatorul unei bande de huligani, asa-numitii “droogs” (este important de stiut ca naratiunea se face din perspectiva lui Alex,in “Nadsat”, un argou al tinerilor din acest viitor fictional, un limbaj inventat, reinventat, construit si reconstruit de autorul romanului).In urma delicventelor savarsite de aceasta banda (furt,viol,omucidere chiar), Alex este condamnat la 14 ani de inchisoare.El accepta sa faca parte dintr-un program propus de guvern in ceea ce priveste delicventii, un tratement-soc ce ar avea ca rezultat “extirparea raului” din el.Experimentul va reusi, orice tip de violenta producandu-i lui Alex de aici inainte o puternica senzatie de greata, devenind incapabil de a mai face vreun rau celor din jur.Ca efect secundar insa,el va prezenta o senzatie de greata insuportabila si la auzul “Simfoniei a 9-a” a lui Beethoven:

“Dr. Branom: You’ve heard Beethoven before?
Alex: Yes!
Dr. Brodsky: So, you’re keen on music?
Alex: YES!
Dr. Brodsky: Can’t be helped. Here’s the punishment element perhaps.”

Astfel transformat, lui Alex i se va da din nou drumul, in societate.

De fapt,filmul/cartea pune problema granitelor deosebit de fragile intre bine si rau,problema liberului-arbitru si a omului care ajunge sa fie lipsit de acesta:problema unui Alex care ajunge sa fie un simplu mecanism al societatii,un om redus la un reflex moral,un reflex pavlovian-portocala mecanica.

“Alex: Yes, sir! That’s exactly who I am and what I am, sir. A victim, sir!”

Cum reuseste Kubrick sa puna in valoare aceste idei?In opinia mea, filmul ,de altfel destul de fidel cartii, degaja inainte de orice o anume energie remarcabila (iata, am ajuns si la superlative absolute):succesiunea imaginii, cadrele, culorile, decorurile futuriste, costumele, accentele muzicale si tensiunea pe care o creeaza,e fectul pe care il produce argoul “Nadsat”, savoarea replicilor, spontaneitatea lor, umorul si ironia intepetoare,stridenta,modul in care actorii isi interpreteaza rolurile…detaliile,ah,detaliile:).Pe masura ce filmul se deruleaza,ai impresia Artei,vazuta pe toate fetele sale.

M-am gandit adesea la un Alex,intr-o alta intepretare decat cea a lui McDowell si nu, nu am reusit sa imi imaginez.O interpretare fascinanta, fermecatoare, obsedanta uneori, surprinzand atat de bine complexitatea unui personaj ca a celui despre care vorbim:  Burgess spune despre Alex ca nu este un psihopat,ci un tanar aflat in circumstante mai putin favorabile,gasindu-si “scaparea” in a-i chinui pe cei din jur,in conditiile in care inteligenta,cultura sa,necanalizate intr-o anume directie,se manifesta prin scopuri violente.Iar pe acest fond, Alex este necontrolabil,instabil in atitudine,imposibil de ajuns la echilibru,de impacare a unei constiinte lipsite de constiinte,pentru a ajunge apoi, in final, incapabil de a mai decide.Toate aceste treceri sunt surprinse cu stil de catre jocul lui McDowell.

Ma voi mai referi doar la problema muzicii,un factor atat de important in accentele despre care vorbeam mai devreme, in tensiune creata in derularea actiunii:Beethoven, Rossini, Korsakov, Purcell;o coloana sonoara bazata pe “muzica culta”, muzica clasica si exceptia,”Singing in the rain” a lui Nancio Herb Brown, o alta forma de ironie la care regizorul apeleaza.

Si m-am intrebat:de ce muzica?Si Burgess mi-a raspuns:”cea mai dulce si mai dumnezeiasca dintre actiuni are partea ei de violenta-de exemplu,actul iubirii,de exemplu,muzica”.

Da,va recomand acest film,in care am ajuns sa cred.Daca nu l-ati vazut inca, indoiti-va.Intrebati-va:”de ce ‘A clockwork orange’?”.Vedeti-l pur si simplu.Veti sti.

Cristina.

The music guy: Frederic Francois Chopin

Ziua buna, dragii mei! Mi-am permis sa-mi iau o mica pauza, dar acum vin cu un nou compozitor pentru voi, Frederic Francois Chopin. Daca pana acum v-am imbuibat capul cu Rachmaninoff sau Prokofiev, cred ca este cazul sa va spun de una din sursele lor de inspiratie, acest revolutionar al rubato-ului si al disonantelor.

Precum ceilalti compozitori pe care i-am prezentat deja, Chopin inca de la varsta de 7 ani a reusit sa-si depaseasca profesorul si a compus doua Polonaise, una in Sol minor si cealalta in Si b Major. Structura acestor opere era atat de complexa, incat erau comparabile cu cele ale lui Michal Oginski (poate vorbim despre el alta data).

Faima sa a crescut atat de mult si atat de repede, incat la varsta de 11 ani a tinut un concert in fata tarului Alexandru I, acesta fiind prezent in Polonia la vremea respectiva pentru a deschide sesiunea Sejm-ului.

Un moment marcant in viata sa, a fost calatoria catre Szafarnia, unde a intrat in contact pentru prima oara cu muzica populara poloneza, muzica ce-i va influenta viitoarele opere. Dar acest lucru nu se compara cu intalnirea lui cu Iosif Elsner la Conservatorul din Varsovia, profesor care in loc sa-i schimbe viziunea artistica, obligandu-l sa respecte regulile muzicale rigide, a preferat doar sa-i predea teoria muzicala si compozitie, atat cat era necesar pentru a nu-l influenta negativ ori a-l limita.

Ce il face atat de special si diferit fata de alti compozitori este gradul de intimitate pe care il ofera operelor, imbiband senzualitatea propriilor trairi in muzica sa. Presupun ca acesta este motivul pentru care nu a dat un nume propriu niciunei opere, preferand sa le diferentieze dupa gen muzical si numar (de ex: Prelude in Mi minor Op. 28 Nr. 4).

Momentul in care a inceput Revolutia din Varsovia, i-a fost dat sa vada Polonia asa cum este ea cu adevarat (nu, nu gri!) si sa inteleaga sensul luptei interne a oamenilor si a sacrificiului, dar toate aceste lucruri s-au prabusit peste el cand a aflat ca Revolutia a esuat. Fiind impulsionat aceste tragice evenimente, a compus Scherzo in Si minor Op. 20 si Etude Revolutionar in Do minor Op. 10, Nr. 12, alaturi de o gramada de … injuraturi in poloneza in jurnalul personal, care a fost descoperit dupa moartea lui.

De alungul vietii, Chopin a tinut foarte putine concerte, un motiv fiind starea precara de sanatate, si totusi faima sa a strabatut toata lumea, dovada a puterii sale compozitionale si a impactului emotional al pieselor asupra oamenilor. 

Sanatatea si viata lui au fost bantuite de tuberculoza, de atingerea ei nescapand nici tatal sau, nici sora si, in curand, nici el. A fost o boala ce l-a apasat multa vreme, urmele ei putand fi vazute in portretul facut in 1829 de Ambrozy Mieroszewski, aparand in desen palid si slabit.

A murit in Octombrie 1849.

Trivia:

- a fost contemporan cu Ludwig van Beethoven, Franz Liszt si Charles Alkan

- tehnicile cele mai des intalnite in operele sale sunt rubato-ul (schimbarea de tempo, chiar daca ea nu apare scrisa in partitura, la dorinta interpretului pentru o mai buna exprimare a emotiei din melodie), progresiile cromatice (cantarea notelor muzicale din semiton in semiton, de ex: Do-Do#-Re-Re#,etc.) si contrapunctul

- fiindu-i frica de a nu fi ingropat de viu, a cerut ca inima sa sa-i fie scoasa; ea acum se gaseste in Polonia, intr-un pilon din Biserica Sfanta Cruce, sub inscriptia din Matei VI:21 :,,Pentru ca acolo unde iti este comoara, iti va fi si inima” – (epic win)

- cele mai mari influente in opera sa au fost  W.A.Mozart si J.S. Bach

- viata lui a fost transpusa in film poate fi vazuta in: ,,A song to remember” (1945), ,,Lisztomania”(1975), ,,Impromptu”(1991), ,,La note bleu” (1992)

- daca suni la un anumit serviciu de taximetre din Bucuresti (nu vreau sa fac reclama), cand te pun pe hold, melodia de fundal este Nocturne Op.9 No.2

Toate acestea fiind spuse, va las sa va bucurati de mini-vacanta.

Pana pe data aviatoare, 

I am the music guy,

Tiberiu

 

Alte recomandari:

Funnych!

Haha, am gasit site-ul asta zilele trecute, and I find it hilarious )… Comic strip-uri, avand in vedere mai ales doua personaje, Cyanide si Happiness. Check it out, I’m still laughing )… Click me!

Festivalul de teatru al detinutilor

Mergeti, ca mai e si maine! La teatrul Nottara, incepand cu ora 17, intrarea libera. In hol gasiti o expozitie (care merita) de fotografii ale caror autoare sunt detinute. Mai „inauntru”, pe scena, spectacole organizate de diverse penitenciare din tara. E o idee geniala de ocupare a timpului si de „tinere in alerta” a psihicului unor oameni care, in mod normal, sunt predispusi la plictiseala extrema. Am apucat sa vad doar 3 spectacole astazi. Doua dintre ele m-au impresionat prin finetea scenariului si seriozitatea jocului (Timisoara) si sinceritatea si originalitatea punerii in scena (Craiova). Ca sa-l citez pe Dinu, HAI. Hai sa invatam ca niste oameni care au gresit (intentionat sau, uneori, ne-), pe langa faptul ca sunt obligati sa-si ispaseasca sentinta, merita sansa de a juca pentru un public deschis si afectuos. Un public care sa umple sala si sa aplaude sincer, din toata inima, cum am vazut la putine spectacole profesioniste. Un public asa cum a fost cel din seara asta.

Ne vedem maine!

Vasi

communitychannel, Queen of Youtube <3

Hi! Și nu degeaba îmi încep postarea cu acest salut, căci prin acesta unul dintre cei mai populari useri de pe YouTube își începe majoritatea filmulețelor. Acest user, care defapt este și preferatul meu, se numește communitychannel, sau Natalie Tyler Tran, în viața reală. Devenită și unul dintre idolii mei, Natalie este o tânără studentă Sydney-ană (?) plină de inițiativă, care, prin umorul și ironia ei,  reușește să redea aproape exact sentimente pe care le simțim cu toții față de anumite aspecte comune și iritante ale societații în care trăim… (Fie România, Australia, America sau Anglia, omul mereu va pendula în jurul naturii sale a cărei mici întunecimi poate reprezenta mereu o sursă de haz sănătos…).

Ce tematică au filmuțele ei? Cum spuneam, Natalie abordează ironic de cele mai multe ori aspectele penibile din viața de zi cu zi. De la cum poți interpreta când cineva îți face cu ochiul, la momentul în care prin ipocrizie cineva își “pescuiește” complimente precum și la comuna scenă când nu știi dacă mai are rost să alergi până la autobuz sau nu… Însă nu se oprește doar la satirizarea aproapelui său ci și a anumitor filme , seriale, reclame și multe altele… Defapt acest lucru rămâne să îl descoperiți chiar VOI! La momentul actual Natalie are 192 de “vidjeos” care mai de care mai “apetisante”! Trebuie să pun niște mostre de filmulețe ca să înțelegi despre ce pălăvrăgesc aici… [Of, presiunea e prea mare... nu știu ce să aleg.. !!]

Ok, o să pun câteva filmulețe la nimereală [mai toate sunt geniale...]

I HID IT!!! IT’S GONE!

crowds LOVE ugly people (britain’s got talent parody)

Free Stuff Is Better

Neglected Keystrokes

after the tone

RANDOM

How to Fight (and lose efficiently)

The Real Secret

Uncomfortable love scenes

Și aș putea continua la nesfârșit însă nu aș vrea să îl supăr pe autorul Blogului Generozității culturale! :p . Vă rămâne vouă ca temă să descoperiți si restul de filmulețe pe care le puteți găsi pe pagina ei de pe YouTube -http://www.youtube.com/user/communitychannel !

Regret că nu am talentul necesar de a-i face o reclamă prea bună lui Natalie…. Dar credeți-mă pe cuvânt: merită, pentru că vă poate face ziua mai bună!

Și Dinu, chiar dacă nu ești mândru de societatea pe care o reprezinți, dacă ai încerca-o să o vezi printr-un alt filtru probabil că ar deveni o sursă savuroasă de amuzament . Omul nu este plictisitor niciodată; este prostia lui care mereu îi dă culoare.

P.S. Dacă dați comment la ultimul ei video, cu puțin (mai mult) noroc poate fi selectat pentru rubrica de la sfârșit – “Porno music / Comment time”. Prin aceasta demonstrează că ea chiar citește commenturile fanilor ei chit că sunt cam o jumătate de milion… De-abia aștept ziua când unul dintre commenturile mele va fi scris acolo iar eu voi rămâne pentru totdeauna în paginile istoriei, neșters de trecerea timpului…

YOUR MUM RATES HER!

Invitatie la plantare

Am promis si am facut. Va spun acum despre o plantare care urmeaza. Ma rog, de fapt e in desfasurare. Pe site-ul Mai Mult Verde gasim urmatoarele informatii: „Cursul de plantagistica” este un proiect care isi propune sa planteze 50.000 puieti in zona Ploiesti. Se pleaca din centrul Bucurestiului cu autocare, sunt asigurate mancarea, apa, transportul si uneltele. Trebuie sa ne aducem doar forta de munca, simtul civic si voia buna. Au loc plantari pe 19, 20, 21, 26, 27 si 29 noiembrie. Eu pot sa merg sambata asta (21) si/sau joia viitoare (26). Who’s with me??

V-am dat doar informatiile preliminare, sugerez sa mergeti si pe site-ul lor pentru tot ce va trebuie: http://maimultverde.ro/cms/inscrie-te-la-cursul-de-plantagistica

P.S.: Nu, nu e nevoie de experienta anterioara. Asta o si face sa fie fun:p

Forta de munca!

Vasi

O cronică întârziată: “Revolutionary Road”

“And you know what’s so good about the truth? Everyone knows what it is however long they’ve lived without it. No one forgets the truth, Frank, they just get better at lying. “

În traducere, “Nonconformiştii”. L-am văzut la cinematograf şi după ce am ieşit din sală mi-am promis mie însămi că o să conving pe toată lumea pe care o cunosc să-l vadă chiar dacă asta ar însemna să-l vad din nou cu fiecare persoană, doar ca să fiu sigură că-l vede.

O cronică deosebită şi minuţioasă a filmului o puteţi găsi aici: http://www.movieblog.ro/revolutionary-road-nonconformistii-de-sam-mendes/ Nu asta mi-aş dori să fac acum, să vă povestesc despre film. Doar să subliniez nişte idei care sunt atât de frumos dezvăluite de filmul pe care vi-l recomand din tot sufletul, cu o scurtă menţiune, însă: urmăriţi atent superbul personaj interpretat de Michael Shannon, John Givings. Este absolut superb, întruchiparea “nonconformismului”, să-i spunem aşa, folosindu-l cât mai aproape de sensul din titlu.

Să nu uităm să simţim, să visăm, să mirosim ploaia, să iubim, să nu uităm să iubim mai ales! Să ne împlinim visele, să facem ce ne place, sunt lucrurile care ne fac cel mai fericiţi

Un film superb… Vizionare plăcută! Maria.

Filosofie cu porţia

În fiecare sâmbătă la facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Mulţi oameni entuziaşti, unii să înveţe, alţii să predea. Cei doi “profi mari”, Gabriel Săndoiu şi Costin Dumitrescu, doi profi deosebiţi, cărora prin intermediul blogului le mulţumesc din suflet. ”Profii mici”, studenţi, absolvenţi, doctoranzi, elevi de liceu, chiar. “În public” se ronţăie filosofie antică grecească. 

Până în decembrie modul de istorie a filosofiei: câte două sâmbete pentru filosofie antică grecească, medievală, modernă şi contemporană, de la 10 până la 2 cursurile, apoi o oră seminar al unui prof mic, entuziasmat Urmează examen pentru cei ce au participat şi la “examenul de admitere” şi apoi se intră în brânză (Scurtă lămurire, dar de o importanţă izbitoare: examen de admitere cu ghilimele pentru că poate participa la cursuri absolut ORICINE, doar că cei care au luat o notă de trecere la examenul iniţial vor participa la examenul din modulul de istorie al filosofie – dintr-un singur capitol din cele patru, adică antică sau medievală sau modernă sau contemporană – pentru ca apoi acesta să decidă dacă vor intra sau nu în catalogul oficial – adică vor tot mai da examene pe parcursul anului până în mai, când are loc examenul final, pe care, trecându-l se vor mulţumi cu o diplomă multicoloră şi cu satisfacţia că sunt măcar niţel mai deştepţi decât cu 7 luni înainte.)

Vă garantez că decizia de a veni într-o sâmbătă la cex (i.e. centrul de excelenţă în filosofie) nu vă constrânge să veniţi şi a doua oară, dar că luând-o veţi da de un colectiv deschis, unde profii nu se supără dacă mâncaţi în timp ce ei vorbesc, unde puteţi pune orice  întrebări, evident atâta timp cât sunt puse cu cap, unde puteţi mai sta la o vorbă cu studenţi şi absolvenţi de filosofie, cu profi deştepţi şi deschişi, you know, enlarging your point of view

Orice chip nou şi entuziast aduce un zâmbet pe chipurile tuturor celor prezenţi  Aşa că … “intraţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, avem de toate!”

(Pentru a evapora orice urmă de îndoială: toţi cei ce îşi consumă timpul pentru a ne deşteptăţi o fac pro bono , deci voi nu plătiţi nimic!)

Aştept să ne cunoaştem sâmbătă, cu drag, Maria

Despre cum e sa te distrezi spre binele altora

Ei, si a avut loc mai devreme promovatul concert caritabil KinEthics din club Fire, ieri seara. A fost organizat si promovat in atat de putin timp, incat toti aveam emotii privitor la cati oameni or sa vina (ergo, cati bani o sa strangem). Pe la ora 8, deja ne ingrijorasem: probele de sunet erau gata, totul era aranjat, dar oamenii nu erau prea multi. Cam dupa jumatate de ora, insa, au inceput sa apara; spre fericirea mea, tot auzeam replici ca: „nu incep sa cante acum, nu? Ca mai trebuie sa vina vreo 10 prieteni de-ai mei”. Au inceput sa curga si…resursele financiare in cutiuta. Am facut intrarea 5 lei, dar cei mai generosi au lasat si in plus:p (Suma totala: 642 RON!!!)

In fine, a inceput si concertul. Ca fan constiincios, care si-a facut temele, pot spune cu mana pe inima ca mi s-a parut unul din cele mai bune concerte ale lor. Poate era „ajutat” si de atmosfera: ce poate fi mai placut decat sa stii ca banii pe care i-ai cheltuit ca sa te distrezi se duc si spre niste copii amarati?

In incheiere, tin sa le multumesc celor care au venit la concert, celor care au ajutat la organizare si, nu in ultimul rand, celor care…l-au sustinut. Poate ati auzit ca KinEthics si-au cantat „cantecul de lebada” ieri seara, la concertul caritabil. Lasand drama la o parte, din cate am inteles, membrii trupei vor avea in continuare proiecte, insa separate. Deci cantatul nu se opreste, doar ia alta forma. Jeana nu e moarta, Jeana se transforma, vorba bardului Margineanu. Ca sa evoluam, uneori trebuie sa facem schimbari mai mult sau mai putin radicale, na…

Acestea fiind zise, ma abtin de la a intra mai adanc in putul filozofiei. Multumesc, din nou, tuturor in numele tuturor, laud pe toti cei care merita si le urez bafta mare ex-KinEthicshilor in noile proiecte.

Toate alea bune!

Vasi

[POZE CAT DE CURAND!!!]

Bachata \:D/

Ce este bachata? Nu sunt multe persoane care ştiu despre ce e vorba cand aud întrebarea asta. Adevărul e că până acum două luni nici eu n-aş fi ştiut să răspund. Dar am aflat mergând să mă înscriu la cursurile de salsa. Se pare că şcoala respectivă de dans e mai populară pentru cursurile de bachata decât de salsa, aşa că am ajuns să mă înscriu şi la bachata.

Pentru început, puţină teorie. Bachata este un stil de dans latin, provenit din Republica Dominicană. Se dansează pe două măsuri a câte 4 timpi, timpul 4 fiind marcat de o mişcare mai accentuată a şoldului. Am zis mai accentuată pentru că la bachata avem o mişcare constantă a şoldului. Pasul de bază se face în lateral (4 timpi la dreapta, 4 la stânga), iar restul paşilor (pasul 1, pasul 2 etc) sunt împărţiţi altfel sau pe alte direcţii, dar oricum se respectă aceleaşi reguli.

Bachata este considerat cel mai senzual dans. De ce? Pentru că partenerii stau foarte apropiaţi (normal, acest lucru nu este obligatoriu, dar totuşi vorbim despre un dans pasional), iar în poziţia de bază genunchii fetei ţin cât de cât strâns genunchiul băiatului. Astfel picioarele ei se mulează pe piciorul drept al partenerului şi acestuia îi va fi mai uşor să o conducă.

Uite două exemple de bachata pasională!

Am mai găsit un video în care se dansează bachata mai mult la distanţă, ca să se poată face comparaţie:

Figurile din videouri se învaţă sub forma unor manii, la cursurile unde merg eu. Fiecare manie e o combinaţie de paşi, piruete şi elemente de styling. Eu deocamdată am învăţat de la mania 1 pana la mania 5, şi ştiu că sunt cel puţin 9. Oricum, maniile sunt doar un prim pas către un dans mai complex decât paşi de bază şi piruete. Cu timpul, ajungi să improvizezi folosindu-te de anumite părţi dintr-o manie, pentru a crea o figură mai complexă.

Poate că totul pare natural,  spontan şamd, dar ca să iasă aşa trebuie să existe o tensiune între parteneri, pentru ca fata să ştie să primească semnalele date de  băiat. Nu vorbesc despre o tensiune sexuală, ci de una fizică, adică efectiv să ai corpul încordat. Totul constă într-o comunicare prin diferite strângeri de mână, mici “împunsături”.

Cum nu există dans fără muzică, bachata, ca dans, însoţeşte muzica cu acelaşi nume. Cântecele au ca subiect de obicei dragostea neîmplinită sau mai degrabă neîmpărtăşită, iar din formaţiile care cântă bachata, probabil că Aventura e cea mai populară. Dar asta este altă discuţie.

Axel

The music guy: Inca un lucru…

Am uitat sa fac recomandari pentru artistii prezentati de mine in acest blog. Astfel:

- Rachmaninoff: 

Preludiu Op.32 Nr. 10 – it will make your heart cry!

 

 

Preludiu Op. 33 Nr. 5  - sweet cocaine on a stick, that’s fast!

 

- Alkan:

Festinul lui Esop – neoclasicism

 

Etude Op. 35 Nr. 1

 

- Prokofiev:

Etude Op.2 Nr.1 – Pure freakin’ genius!

 

Sonata nr. 7

 

Daca vreti sa ascultati mai multe compoziti de-ale lor, dati un comment.

This is the music guy,

Tiberiu

The music guy: Serghei Prokofiev

Eh, uite ca am ajuns la unul dintre primii compozitori rusi de care m-am indragostit. Totusi este o problema – daca vrei sa-i intelegi muzica, trebuie sa fii un pic scrantit, dar din fericire eu posed aceasta calitate.

Prokofiev a activat ca pianist, compozitor si dirijor, fiind recunoscut drept unul dintre cei mai mari compozitori ai sec XX.

Prima piesa compusa fost la varsta de 5 ani, dar avea un lucru deosebit, pentru ca lui Prokofiev ii era frica de tastele negre ale pianului, melodia, desi compusa in Fa Major Lidian, in loc sa aiba Si b avea Si natural (for the music geeks ). De la varsta de 11 ani, a inceput sa ia lectii de pian de la Reinhold Gliere timp de 1 an intreg, insa desi Serghei il aprecia pe Gliere pentru calitatile sale academice, i-a reprosat faptul ca l-a invatat o muzica neinteresanta si teapana. Motiv pentru care a trebuit sa se dezvete de cele deprinse de-a lungul unui an intreg si a inceput sa compuna melodii cu multe disonante, semnaturi de timp variate si ciudate, creandu-si propriul stil.

Intotdeauna a fost privit ca un excentric si un rebel pentru muzica moderna, pe care o flutura in fata conservatorilor cu nonsalanta. Muzica sa avand numeroase aspecte moderniste si ermetice, a cauzat multe scandaluri, continand in principal structuri disonante si cromatice (n.r. – succesiunea notelor din semiton in semiton: Fa-Fa#-Sol-Sol#). De altminteri, la un concert de-al sau, sala s-a golit dupa primele 2 piese, spectatorii plangandu-se de “muzica futurista – oricine poate crea asa ceva”.

Prima compozitie pentru balet, numita “Chout”, a avut un succes rasunator, fiind foarte apreciata de Jean Cocteau, Igor Stravinsky si Maurice Ravel, ultimul spunand ca “aceasta este singura compozitie modernista pe care o pot asculta cu placere”.

Pentru ca se simtea limitat in Rusia si era de parerea ca oamenii nu pot intelege cu adevarat muzica experimentala, s-a hotarat sa plece in America. Ajuns in San Francisco, a avut parte de un succes rasunator ca pianist si compozitor, dar dupa fiasco-ul legat de opera “Iubirea pentru Trei Portocale” si lipsa banilor, s-a simtit nevoit sa plece la Paris, nevrand sa se intoarca cu esecul deasupra capului inapoi in Rusia. Stabilit in Franta, oamenii l-au primit cu bratele deschise, iar cu cat trecea timpul, cu atat crestea si apetitul spectatorilor pentru muzica modernista, trecand pragul neoclasicismului. 

Succesul sau a fost intr-atat de mare, incat s-a reintors in America si a inceput un turneu, dar dupa atata vreme, dorul de casa il apasa din ce in ce mai mult, astfel s-a reintors in Rusia, unde alaturi de Serghei Eisenstein, a compus muzica pentru filmul “Alexander Nevsky” (epic win!)

Fiind reintors in tara natala, i-a fost ceruta compunerea unor piese pentru slavirea lui Stalin, piese cunoscute sub numele de “Sonatele razboiului”. Acestea au fost interpretate atat de el, cat si de Svatioslav Richter si Emil Gilels in jurul anului 1943 (n.r. – pentru continuare vezi sectiunea Trivia din articol). Datorita regimului asupritor, multe dintre operele sale au fost cenzurate, iar directorii de teatre si opere i-au refuzat ofertele, temandu-se de posibilele consecinte.

Prokofiev a murit la varsta de 61 de ani, in aceeasi zi cu Iosif Stalin.

Acesta a ramas unul dintre cei mai mari compozitori si pianisti ai secolului XX, compozitiile sale fiind interpretate mai des decat oricare alt compozitor din ultimul secol.

Trivia:

- pentru ca moartea lui Prokofiev a survenit in aceeasi zi cu cea a lui Stalin, la inmormantarea sa au fost folosite flori de hartie, toate florile naturale fiind rezervate pentru inmormantarea dictatorului; de asemenea, corpul neinsufletist al artistului nu a putut fi dus la cimitir, datorita marii de oamenii ce impanzeau strazile, jelind moartea lui Stalin

- desi Sonata Nr. 7 a primit Premiul Stalin Gradul 2 si Sonata Nr. 8 a primit Premiul Stalin Gradul 1, aceste “Sonate ale razboiului” erau indreptate impotriva regimului stalinist (ironic, nu?)

- ultima interpretare publica a artistului a fost Simfonia a Saptea in 1952, dar muzica din spatele acestei opere fusese scrisa pentru o emisiune de copii

- tema principala din “Romeo si Julieta” se regaseste in melodia “Only Ash Remains” a formatiei de technical death metal Necrophagist (de la minutul 3:38) http://www.youtube.com/watch?v=1DND8S_CF_g

Va multumesc pentru ca ati fost atenti. Pana pe data aviatoare,

I am the music guy,

Tiberiu

Concert caritabil KinEthics, 17 noiembrie

Hey, the music guy here! Va astept cu mic, cu mare in aceasta seara de marti, 17 noiembrie de la ora 21 in Fire pentru un concert KinEthics. Intrarea este de 5 lei, dar toti banii vor fi folositit pentru cumpararea de jucarii si dulciuri pentru copiii de la centrul de plasament Sfanta Ecaterina.

Asa ca nu uitati sa va aduceti punga cu gologani, masca de protectie pentru A/H1N1 si cheful pentru muzica.

Cheers, 

Tiberiu

Simona Popescu – Exuvii

„Aș suferi ca un câine dacă aș inventa ceva care să nu mă conțină”

Exuvie înseamnă înveliș și pe parcursul a 300 de pagini, Simona Popescu prinde fiecare astfel de înveliș, întorcându-se la diferite vârste, la diferite stări pentru a se înțelege pe ea cea de acum. 

Cartea nu e un jurnal, nu poate fi vorba nici de memorii, pentru că autoarea nu povestește, ci leaga și construiește. Se contruiește pentru prezent și pentru viitor și amintirile îi curg sincer și spontan. Vorbește despre jocuri și despre cărți, despre singurătate și despre dulapul în care se închidea când era mică, despre romanul siropos de la 14 ani. Scrie apoi despre lucruri ce parcă îmi aparțin, avansează și ajunge să mă caracterizeze caracterizându-se. Mă simt ca unul din exuviile ei. 

Mă întreb până unde ar fi valabilă chestia asta, cât de mult ni s-ar asemăna amintirile, gândurile și, mai ales, secretele, dacă ne-am arăta sinceri. Oare toți îngropăm același exuvii? O imensă groapă comună pe care fiecare o crede numai a lui, pe care fiecare încearcă să o acopere cât mai bine cu noile sale calități. Nu știu și parcă nici nu cred să fie așa, dar simt că scufundându-mă în carte mă scufund în mine. Uneori mi-a fost chiar rușine și în câteva rânduri, uitând cea mai elementară logică, m-am întrebat de unde a putut Simona Popescu să afle atâtea despre mine. Subliniez până când îmi dau seama că am înnegrit toată pagina. După ce termin volumul, citesc în postfața lui Emil Brumaru „Ca să-i trec silabele prin sânge, prin nervi etc. ar trebui, vioi, să-i copiez întreaga carte”. 

Și totul curge cu o lejeritate pe care doar sinceritatea ți-o poate da. De la magie la frustrare, de la rușine la autosuficiență, exuviile cască prăpăstii unele între altele (dar ar mai exista vârful fără prăpastia din jurul său?). Imediat ce ființa zugrăvită începe să pară admirabilă, descrierea capătă un ton ironic, nuanțele se înnegresc și reapare o Simonă mult micșorată, uneori de-a dreptul meschină, greșind și știind că greșește, dar, cu toate defectele sale, autentică.

Luigi Pirandello scria pe la începutul secolului trecut romanul „Unul, niciunul și o sută de mii”. Mi se pare că cele două cărți se ating puțin, înainte de a o porni pe căi total diferite. Amâdouă iau eul compact și îl secționează. Dar Pirandello distruge, deconstruiește, aruncă părțile direct în fălcile fioroase ale mulțimii care transformă omul intr-o sută de mii pentru a-l reduce imediat la niciunul. De aici nu pare să existe scăpare, nimeni nu te vede așa cum te vezi tu, nimeni nu te vede cum te vede altcineva și perspectivele intersectându-se, toate culorile ăstea nu pot decât să se adauge griului absolut al întregii lumi. În schimb, Simona Popescu ia eul relativ al momentului și îi întocmește genealogia. Nimic nu poate fi organizat, nimic nu poate fi dus la sfârșit, dar în învălmășeala exuviilor se ghicește, în locul griului lui Pirandello, silueta mare, adevărată, a ființei, „simonismul” Simonei Popescu.

E interesant de observat, deși deviez un pic de la carte, ce impresii diferite le-a lăsat scriitoarea celor două foste profesoare de română ale mele. Doamna Donciu, în clasa a IX-a (și apoi într-o întâlnire pe care am avut-o) îi includea romanul printre cele mai bune ale postmodernismului român și îi lăuda poeziile. Doamna Cruceru, anul următor, spunea că Simona Popescu n-a avut ce căuta în cenaclul Universitas (după ce a văzut-o la o lansare de carte, vorbind despre cenaclul respectiv). Știam dinainte să cumpăr cartea cu cine voi fi de acord, știam că Exuvii va fi pe gustul meu, dar asta pentru că sunt o subiectivă. 

Cartea capturează, poate mai bine decât orice altceva, începuturile gustului și talentului pentru literatură, cu umilințe și reușite, ireverențios, din nou, sincer:

„Jumătate din mine stătea în genunchi. Cu această parte am început, timidă, ca orice adolescent, să secret niște imitații murdărele și lacrimogene pe hârtie. Cealaltă jumătate stătea cu spatele și râdea.”

sau „Ții un jurnal și n-ai ce să scrii acolo. Niște chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasă megalomanie… Ești vehement și paralizat.”

Și îmi vine un chef să citez toata cartea (da, mă repet) pentru că mi se pare printre multe altele, un îndreptar al naibii de bun pentru toți așa zișii artiști care se ivesc de peste tot, cu tot felu de identității de care sunt cum nu se poate mai mândrii. Dar cum nu pot să citez toată cartea, închei aici. 

Anastasia

Music part two.

Cine ma cunoaste deja stie ca fara nici cea mai mica indoiala, formatia mea preferata este Trooper. As vrea sa fac un mic review al alumelor lor, ultimul fiind lansat relativ de curand.

Trooper I

Este primul alum discografic al baietilor din Targoviste si totodata se pare cel mai placut de fani. Ei bine, Trooper I este un album in care Heavy Metal-ul se simte si se canta. Un album puternic, cu piese deosebite in care instrumentele isi fac treaba asa cum ar trebui in orice formatie. Pe scurt un album, cum ar spune un prieten, ROCK, spre brootal ). TREBUIE ascultate :Strigat, Posedat, Dorinta-atat acustica cat si varianta normala, un power metal aboslut genial- si Ultima noapte a condamnatului la moarte.

 

Desant

Materialul discografic cu numarul doi, daca nu ma insel cel mai lung album al lor, continand 18 piese. Desi este parca ceva mai soft decat Trooper I, Desant continua in aceeasi maniera cunoscuta baietilor, in forta. Ei bine, piesele de aici , ca toate de altfel, au un sound aparte, fiind parca ceva mai variate decat pe albumul precedent, avand de asemenea si o piesa instrumentala-Un loc. De ascultat: Zorii unei zile noi, Doar a mea, Amintiri, Un singur drum, Un loc si Cantecul lebedei.

Electric

Aici deja vorbesc despre un album mult mai complex decat precedentele, preferatul meu de altfel. Pe Electric se simte faptul ca au contribuit toti membrii trupei, versurile fiind mai variate [Coiotul ne mai fiind principalul autor al versurilor] . Din nou, vorbim de un album lung -16 piese de data asta, mult mai variate ca pe Desant si mult mai bogate.  Varietatea versurilor si a soundului este bine imbinata, venind cu ceva nou in plan muzical, in special cu piesa O viata este prea mult, o piesa ce, ca sa va faceti o idee, aduce ca maniera in care este compusa cu Bohemian Rhapsody, adica poti foarte usor sa crezi ca e alta piesa, trecerile fiind simtitoare. Trebuie ascultate:Fiecare zi, Nu mai conteaza,Ratacit pe drumul vietii, Poate ca timpul, Testament [R.I.P. Adi Popa] si O viata este prea mult.

 

Rock’n'roll Pozitiv.

Rock’n'roll pozitiv este, pentru a lamuri unele treburi, “infectat” cu Rock’n'roll. Lucrul asta se simte pe tot parcursul albumului, gandindu-ne comparativ cu Trooper I.  Piesele aici se mai leaga, au o anumita legatura prin modul in care sunt compuse, albumul de data asta fiind mai scurt si daca il veti asculta DUPA ce ascultati Desant sau Electric o sa va para scurt. Aici e cam greu sa ma pronunt, parerile fiind impartite, insa va recomand intai sa il ascultati de 2-3 ori. De ascultat : 17:00, Moarte alba, Cat am asteptat, Rock’n'roll si Inapoi.

 

Vlad Tepes-Poemele Valahiei

Ultimul material discografic al trupetilor, lansat pe 16 octombrie. Album facut sa fie cursiv, sa se imbine. 12 piese despre viata lui Vlad Tepes si un bonus track care mie, personal, imi place foarte tare. E greu sa vorbesc despre albumul acesta, in special pentru ca e un album “Love it or hate it” nu prea exista cale de mijloc. Insa mie imi place, imi place mult modul in care piesele se leaga si instrumentele se aud clar, spre deosebire de Trooper I. De ascultat: Solii turci, In Valahia, Vlad Tepes, Kara Iflak si Pas infinit.

 

‘Till next time, Rock on!

Cris.

Dans African

De curand, mi-am facut abonament la o sala de sport (pe tot parcursul postului, nu voi da nume, pentru ca scopul nu este sa fac…publicitaturi)– m-am hotarat sa ma pun in miscare, sa nu mai stau pe canapea, privind cum ma transform in leguma. Sala asta este dedicata exclusiv femeilor: se fac tot felul de tipuri de aerobic, tae-bo, dansuri etc. Antrenamentele sunt destul de eficiente, cu un singur neajuns, in viziunea mea: muzica tip housareala, excesiv de ritmata si monotona. Ma rog, nu ma plang prea tare, nu e un capat de tara.

Cand mi-am aruncat privirea peste orar, mi-a atras atentia faptul ca au un curs de… dansuri africane. Evident, cu aplecarile mele irecuperabile spre excentric, l-am incercat cu prima ocazie.

Instructoarea este o tipa foarta draguta, originara din Guinea, care vorbeste romana cu un accent adorabil si franceza la perfectie.

Ce m-a surprins este ca ora de dansuri africane nu se inscrie deloc in tiparul celorlalte ore de la sala. In primul rand, muzica este superba: un fel de etno underground african, cu toate ritmurile contagioase din dotare. Este unul din cele mai putin frecventate cursuri (clientele-tinta ale salii, femei de afaceri de succes, sunt probabil sceptice fata de tipul asta de antrenament), asa ca, spre fericirea mea, nu este inghesuiala.

Actul de a dansa in sine m-a facut sa-mi aduc aminte de senzatii de mult dezactivate in memorie. Mai stiti cand erati copii, pe la 6-7 ani, si mergeati in parc si va venea sa alergati doar de dragul de a alerga? Ei, cu asta se compara senzatia data de dansurile africane. Este un stil de dans liber (in mod ciudat, ca sa iti iasa bine pasii si miscarile trebuie nu sa te concentrezi, ci sa te relaxezi pe cat posibil si sa lasi corpul sa faca miscarile firesc), care uneori aduce a „zbenguiala” – poate de aici si euforia copilaroasa care ii urmeaza. Sa nu intelegeti, insa, ca nu implica efort. Este in special o proba de rezistenta; miscarile sunt in mare parte ample si rapide, asa ca la sfarsitul orei de 45 minute te simti mandru ca ai reusit sa topai eficient.

Toate miscarile sunt inspirate din viata de zi cu zi a bastinasilor: agricultura, activitati casnice, miscari razboinice si de-ale animalelor. Inutil sa zic ca dureaza ceva pana sa iti insusesti gratia si agilitatea celor ca instructoarea (de-aia, in timpul orei, prefer sa ma uit in oglinda la ea,  nu la mine, ca sa nu ma deprim la vederea unei fiinte intepenite si impiedicate:p)

Pe scurt, mi-am gasit un nou hobby si nu ma mai satur vorbind despre el. Acum caut pe youtube ceva care sa semene cu ce fac acolo, sa va dau o idee… Ah, there we go!

 

Seara cool!

Vasi

The King called Stephen.

La ce va ganditi cand auziti de Stephen King ? Horror, teama, urlete, monstri? Ei bine, nu sunt un fan al stilului horror, I mean, sigur, I’ve watched the movies, dar as alege oricand o comedie dintr-o lista de filme usurele. Cu toate astea, sunt un fan Stephen King, fapt ce poate fi confirmat de oricine a vorbit vreodata cu mine. Si voi incerca sa va schimb catusi de putin conceptia fata de UNELE opere ale maestrului sentimentelor umane.

Cand iei in mana o carte de S. King, iti sare in ochi un stil unic, inconfundabil, de a aranja paragrafele. Sigur, per total, nu e la fel de impresionant ca Ma Numesc Rosu a lui Pamuk (miros un viitor post legat si de acel text), carte ce trebuie citita “in zig-zag”, insa textele sale sunt dispuse in asa fel, incat sa te impresioneze nu doar estetic, ci si sentimental. Rasturnarile de situatie, ipotezele date peste cap, toate te fac sa strigi “WOOWW!!”…

Il dau pe autorul cu numele Rege de multe ori ca exemplu, nu doar prin personajele sale, ci si prin persoana sa, mai ales din cauza acestei intamplari… Primul lui manuscris se numeste Carrie, redactat prin 1974, o carte despre o adolescenta ce poseda o… posedare )… Sunt descrise numeroase aspecte psihologice ale adolescentilor si reactii incredibil de plauzibile pentru stari de criza majore. Manuscrisul a fost refuzat de atat de multe edituri, incat autorul a facut o criza de nervi, fiind la un pas de a-i da foc. A fost insa oprit de sotia lui, care l-a implorat sa il mai trimita la inca o editura, and he did. Si a iesit un best seller, si ulterior, a ajuns unul din cei mai cunoscuti scriitori contemporani noua. Morala? Daca cei de la Luna Amara imi permit sa ii citez, “Don’t let you dreams fall asleep!” [mai multe despre asta, din nou, intr-un post viitor pe aceasta tema, sunt multe de spus].

Urmatoarea carte publicata se numeste Salem’s Lot , o carte avand tema principala legata de prezenta vampirilor. O recomand oricarui fan Twilight, intru a isi schimba parerile legate de carti bune cu vampiri *cough-cough* :-” … Si, nu, vampirii nu au fost creati drept nistre monstri, Nosferatu, etc… Pentru cei interesati, dati click aici , si vedeti mai ales paragraful 7, legat de Freud. Citesc aceasta carte as we speak (m-am hotarat sa citesc cartile lui King in ordine cronologica, iar aceasta nu a fost tradusa pana de curand, si m-am intors asupra ei).
A treia carte scoasa la tipar ce ii poarta amprenta… The Shining . Incredibil de renumita datorita ecranizarii cu Jack Nicholson a lui Stanley Kubrick, The Shining te izbeste cu totul. Simti compasiune, atasament, teama, tremuri, injuri, te trece printr-o gama de sentimente, cum King nu a mai reusit sa faca decat in The Green Mile , o OPERA DE ARTA. Recomand intai citita cartea (la Shining ma refer), inaintea vizualizarii filmului, intrucat filmul prezinta niste discrepante enorme fata de carte; un artist precum Kubrick nu poate lansa o opera fara sa isi puna amprenta cat de mult posibil. La fel ca autorul textului, declar cu mana pe inima, ca nu mi-a placut filmul… Poate mi-ar fi placut daca il vedeam inainte sa citesc cartea…

The Dead Zone, a.k.a. Zona Moarta, numarul 4 intre ale lui. Un stil diferit, o tentativa revolutionara. Este cartea ce incepe seria Castle Rock, un orasel fictiv din statul Maine (statul natal al autorului, nu am citit nicio carte a lui care sa nu faca o referire importanta la aceasta zona). Este vorba de John Smith, un tanar profesor de engleza, ce sufera un accident ce il baga intr-o coma… pentru vreo 5 ani… Se trezeste cu puteri telechinetice; sunt prezentate enorm de mult referiri psihologice, politice, sentimentale, politiste etc… NU ESTE O CARTE HORROR! Este un thriller psihologic politist de inalta calitate! Urmeaza mai multe planuri, din perspectivele mai multor personaje si situatii.

Dar, totusi, e om. And he sold out. A realizat ca cea mai mare cerere o au povestile horror cu tipete, racnete si monstri, si a cedat. Insa, ca orice scriitor bun, nu se poate multumi doar cu o astfel de imagine, dar era una de care avea nevoie. Drept urmare, pentru a nu si-o risca, a inceput sa scrie niste carti intr-un cu totul alt stil, mai realist, mai misterios, sub un pseudonim fictiv, Richard Bachman. Pe scurt, a inventat un scriitor. Ba mai mult, i-a facut si o biografie, ba chiar si o “poza”! L-a si omorat prin 1998! A recunoscut 2 ani mai tarziu ca, de fapt, el este Richard Bachman, dorind sa vada daca ar avea succes abordand un alt stil. And he did. Va recomand cartile sub semnatura Bachman. Si bineinteles, thrillerele psihologice impresionante.

Acum, este profesor de engleza la Universitatea din Maine. Aproape toate cartile sale au fost ecranizate. Permite studentilor de la facultatile de regie sa ii ecranizeze cartile, pentru o suma simbolica de un dolar. Are un venit de circa 40 000 000$, si nu are telefon mobil .

Dinu