Funnych!

Haha, am gasit site-ul asta zilele trecute, and I find it hilarious :))… Comic strip-uri, avand in vedere mai ales doua personaje, Cyanide si Happiness. Check it out, I’m still laughing :))… Click me!

Festivalul de teatru al detinutilor

Mergeti, ca mai e si maine! La teatrul Nottara, incepand cu ora 17, intrarea libera. In hol gasiti o expozitie (care merita) de fotografii ale caror autoare sunt detinute. Mai „inauntru”, pe scena, spectacole organizate de diverse penitenciare din tara. E o idee geniala de ocupare a timpului si de „tinere in alerta” a psihicului unor oameni care, in mod normal, sunt predispusi la plictiseala extrema. Am apucat sa vad doar 3 spectacole astazi. Doua dintre ele m-au impresionat prin finetea scenariului si seriozitatea jocului (Timisoara) si sinceritatea si originalitatea punerii in scena (Craiova). Ca sa-l citez pe Dinu, HAI. Hai sa invatam ca niste oameni care au gresit (intentionat sau, uneori, ne-), pe langa faptul ca sunt obligati sa-si ispaseasca sentinta, merita sansa de a juca pentru un public deschis si afectuos. Un public care sa umple sala si sa aplaude sincer, din toata inima, cum am vazut la putine spectacole profesioniste. Un public asa cum a fost cel din seara asta.

Ne vedem maine!

Vasi

communitychannel, Queen of Youtube <3

Hi! Și nu degeaba îmi încep postarea cu acest salut, căci prin acesta unul dintre cei mai populari useri de pe YouTube își începe majoritatea filmulețelor. Acest user, care defapt este și preferatul meu, se numește communitychannel, sau Natalie Tyler Tran, în viața reală. Devenită și unul dintre idolii mei, Natalie este o tânără studentă Sydney-ană (?) plină de inițiativă, care, prin umorul și ironia ei,  reușește să redea aproape exact sentimente pe care le simțim cu toții față de anumite aspecte comune și iritante ale societații în care trăim… (Fie România, Australia, America sau Anglia, omul mereu va pendula în jurul naturii sale a cărei mici întunecimi poate reprezenta mereu o sursă de haz sănătos…).

Ce tematică au filmuțele ei? Cum spuneam, Natalie abordează ironic de cele mai multe ori aspectele penibile din viața de zi cu zi. De la cum poți interpreta când cineva îți face cu ochiul, la momentul în care prin ipocrizie cineva își „pescuiește” complimente precum și la comuna scenă când nu știi dacă mai are rost să alergi până la autobuz sau nu… Însă nu se oprește doar la satirizarea aproapelui său ci și a anumitor filme , seriale, reclame și multe altele… Defapt acest lucru rămâne să îl descoperiți chiar VOI! La momentul actual Natalie are 192 de „vidjeos” care mai de care mai „apetisante”! Trebuie să pun niște mostre de filmulețe ca să înțelegi despre ce pălăvrăgesc aici… [Of, presiunea e prea mare… nu știu ce să aleg.. :(!!]

Ok, o să pun câteva filmulețe la nimereală [mai toate sunt geniale…]

I HID IT!!! IT’S GONE!

crowds LOVE ugly people (britain’s got talent parody)

Free Stuff Is Better

Neglected Keystrokes

after the tone

RANDOM

How to Fight (and lose efficiently)

The Real Secret

Uncomfortable love scenes

Și aș putea continua la nesfârșit însă nu aș vrea să îl supăr pe autorul Blogului Generozității culturale! :p . Vă rămâne vouă ca temă să descoperiți si restul de filmulețe pe care le puteți găsi pe pagina ei de pe YouTube -http://www.youtube.com/user/communitychannel !

Regret că nu am talentul necesar de a-i face o reclamă prea bună lui Natalie…. Dar credeți-mă pe cuvânt: merită, pentru că vă poate face ziua mai bună! 😀

Și Dinu, chiar dacă nu ești mândru de societatea pe care o reprezinți, dacă ai încerca-o să o vezi printr-un alt filtru probabil că ar deveni o sursă savuroasă de amuzament :). Omul nu este plictisitor niciodată; este prostia lui care mereu îi dă culoare.

P.S. Dacă dați comment la ultimul ei video, cu puțin (mai mult) noroc poate fi selectat pentru rubrica de la sfârșit – „Porno music / Comment time”. Prin aceasta demonstrează că ea chiar citește commenturile fanilor ei chit că sunt cam o jumătate de milion… De-abia aștept ziua când unul dintre commenturile mele va fi scris acolo iar eu voi rămâne pentru totdeauna în paginile istoriei, neșters de trecerea timpului…

YOUR MUM RATES HER!

Invitatie la plantare

Am promis si am facut. Va spun acum despre o plantare care urmeaza. Ma rog, de fapt e in desfasurare. Pe site-ul Mai Mult Verde gasim urmatoarele informatii: „Cursul de plantagistica” este un proiect care isi propune sa planteze 50.000 puieti in zona Ploiesti. Se pleaca din centrul Bucurestiului cu autocare, sunt asigurate mancarea, apa, transportul si uneltele. Trebuie sa ne aducem doar forta de munca, simtul civic si voia buna. Au loc plantari pe 19, 20, 21, 26, 27 si 29 noiembrie. Eu pot sa merg sambata asta (21) si/sau joia viitoare (26). Who’s with me??

V-am dat doar informatiile preliminare, sugerez sa mergeti si pe site-ul lor pentru tot ce va trebuie: http://maimultverde.ro/cms/inscrie-te-la-cursul-de-plantagistica

P.S.: Nu, nu e nevoie de experienta anterioara. Asta o si face sa fie fun:p

Forta de munca!

Vasi

O cronică întârziată: „Revolutionary Road”

„And you know what’s so good about the truth? Everyone knows what it is however long they’ve lived without it. No one forgets the truth, Frank, they just get better at lying. ”

În traducere, „Nonconformiştii”. L-am văzut la cinematograf şi după ce am ieşit din sală mi-am promis mie însămi că o să conving pe toată lumea pe care o cunosc să-l vadă chiar dacă asta ar însemna să-l vad din nou cu fiecare persoană, doar ca să fiu sigură că-l vede.

O cronică deosebită şi minuţioasă a filmului o puteţi găsi aici: http://www.movieblog.ro/revolutionary-road-nonconformistii-de-sam-mendes/ Nu asta mi-aş dori să fac acum, să vă povestesc despre film. Doar să subliniez nişte idei care sunt atât de frumos dezvăluite de filmul pe care vi-l recomand din tot sufletul, cu o scurtă menţiune, însă: urmăriţi atent superbul personaj interpretat de Michael Shannon, John Givings. Este absolut superb, întruchiparea „nonconformismului”, să-i spunem aşa, folosindu-l cât mai aproape de sensul din titlu.

Să nu uităm să simţim, să visăm, să mirosim ploaia, să iubim, să nu uităm să iubim mai ales! Să ne împlinim visele, să facem ce ne place, sunt lucrurile care ne fac cel mai fericiţi 🙂

Un film superb… Vizionare plăcută! Maria.

Filosofie cu porţia

În fiecare sâmbătă la facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Mulţi oameni entuziaşti, unii să înveţe, alţii să predea. Cei doi „profi mari”, Gabriel Săndoiu şi Costin Dumitrescu, doi profi deosebiţi, cărora prin intermediul blogului le mulţumesc din suflet. „Profii mici”, studenţi, absolvenţi, doctoranzi, elevi de liceu, chiar. „În public” se ronţăie filosofie antică grecească. 

Până în decembrie modul de istorie a filosofiei: câte două sâmbete pentru filosofie antică grecească, medievală, modernă şi contemporană, de la 10 până la 2 cursurile, apoi o oră seminar al unui prof mic, entuziasmat 🙂 Urmează examen pentru cei ce au participat şi la „examenul de admitere” şi apoi se intră în brânză 🙂 (Scurtă lămurire, dar de o importanţă izbitoare: examen de admitere cu ghilimele pentru că poate participa la cursuri absolut ORICINE, doar că cei care au luat o notă de trecere la examenul iniţial vor participa la examenul din modulul de istorie al filosofie – dintr-un singur capitol din cele patru, adică antică sau medievală sau modernă sau contemporană – pentru ca apoi acesta să decidă dacă vor intra sau nu în catalogul oficial – adică vor tot mai da examene pe parcursul anului până în mai, când are loc examenul final, pe care, trecându-l se vor mulţumi cu o diplomă multicoloră şi cu satisfacţia că sunt măcar niţel mai deştepţi decât cu 7 luni înainte.)

Vă garantez că decizia de a veni într-o sâmbătă la cex (i.e. centrul de excelenţă în filosofie) nu vă constrânge să veniţi şi a doua oară, dar că luând-o veţi da de un colectiv deschis, unde profii nu se supără dacă mâncaţi în timp ce ei vorbesc, unde puteţi pune orice  întrebări, evident atâta timp cât sunt puse cu cap, unde puteţi mai sta la o vorbă cu studenţi şi absolvenţi de filosofie, cu profi deştepţi şi deschişi, you know, enlarging your point of view 🙂

Orice chip nou şi entuziast aduce un zâmbet pe chipurile tuturor celor prezenţi 🙂 Aşa că … „intraţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, avem de toate!”

(Pentru a evapora orice urmă de îndoială: toţi cei ce îşi consumă timpul pentru a ne deşteptăţi o fac pro bono , deci voi nu plătiţi nimic!)

Aştept să ne cunoaştem sâmbătă, cu drag, Maria 🙂

Despre cum e sa te distrezi spre binele altora

Ei, si a avut loc mai devreme promovatul concert caritabil KinEthics din club Fire, ieri seara. A fost organizat si promovat in atat de putin timp, incat toti aveam emotii privitor la cati oameni or sa vina (ergo, cati bani o sa strangem). Pe la ora 8, deja ne ingrijorasem: probele de sunet erau gata, totul era aranjat, dar oamenii nu erau prea multi. Cam dupa jumatate de ora, insa, au inceput sa apara; spre fericirea mea, tot auzeam replici ca: „nu incep sa cante acum, nu? Ca mai trebuie sa vina vreo 10 prieteni de-ai mei”. Au inceput sa curga si…resursele financiare in cutiuta. Am facut intrarea 5 lei, dar cei mai generosi au lasat si in plus:p (Suma totala: 642 RON!!!)

In fine, a inceput si concertul. Ca fan constiincios, care si-a facut temele, pot spune cu mana pe inima ca mi s-a parut unul din cele mai bune concerte ale lor. Poate era „ajutat” si de atmosfera: ce poate fi mai placut decat sa stii ca banii pe care i-ai cheltuit ca sa te distrezi se duc si spre niste copii amarati?

In incheiere, tin sa le multumesc celor care au venit la concert, celor care au ajutat la organizare si, nu in ultimul rand, celor care…l-au sustinut. Poate ati auzit ca KinEthics si-au cantat „cantecul de lebada” ieri seara, la concertul caritabil. Lasand drama la o parte, din cate am inteles, membrii trupei vor avea in continuare proiecte, insa separate. Deci cantatul nu se opreste, doar ia alta forma. Jeana nu e moarta, Jeana se transforma, vorba bardului Margineanu. Ca sa evoluam, uneori trebuie sa facem schimbari mai mult sau mai putin radicale, na…

Acestea fiind zise, ma abtin de la a intra mai adanc in putul filozofiei. Multumesc, din nou, tuturor in numele tuturor, laud pe toti cei care merita si le urez bafta mare ex-KinEthicshilor in noile proiecte.

Toate alea bune!

Vasi

[POZE CAT DE CURAND!!!]

Bachata \:D/

Ce este bachata? Nu sunt multe persoane care ştiu despre ce e vorba cand aud întrebarea asta. Adevărul e că până acum două luni nici eu n-aş fi ştiut să răspund. Dar am aflat mergând să mă înscriu la cursurile de salsa. Se pare că şcoala respectivă de dans e mai populară pentru cursurile de bachata decât de salsa, aşa că am ajuns să mă înscriu şi la bachata.

Pentru început, puţină teorie. Bachata este un stil de dans latin, provenit din Republica Dominicană. Se dansează pe două măsuri a câte 4 timpi, timpul 4 fiind marcat de o mişcare mai accentuată a şoldului. Am zis mai accentuată pentru că la bachata avem o mişcare constantă a şoldului. Pasul de bază se face în lateral (4 timpi la dreapta, 4 la stânga), iar restul paşilor (pasul 1, pasul 2 etc) sunt împărţiţi altfel sau pe alte direcţii, dar oricum se respectă aceleaşi reguli.

Bachata este considerat cel mai senzual dans. De ce? Pentru că partenerii stau foarte apropiaţi (normal, acest lucru nu este obligatoriu, dar totuşi vorbim despre un dans pasional), iar în poziţia de bază genunchii fetei ţin cât de cât strâns genunchiul băiatului. Astfel picioarele ei se mulează pe piciorul drept al partenerului şi acestuia îi va fi mai uşor să o conducă.

Uite două exemple de bachata pasională! 🙂

Am mai găsit un video în care se dansează bachata mai mult la distanţă, ca să se poată face comparaţie:

Figurile din videouri se învaţă sub forma unor manii, la cursurile unde merg eu. Fiecare manie e o combinaţie de paşi, piruete şi elemente de styling. Eu deocamdată am învăţat de la mania 1 pana la mania 5, şi ştiu că sunt cel puţin 9. Oricum, maniile sunt doar un prim pas către un dans mai complex decât paşi de bază şi piruete. Cu timpul, ajungi să improvizezi folosindu-te de anumite părţi dintr-o manie, pentru a crea o figură mai complexă.

Poate că totul pare natural,  spontan şamd, dar ca să iasă aşa trebuie să existe o tensiune între parteneri, pentru ca fata să ştie să primească semnalele date de  băiat. Nu vorbesc despre o tensiune sexuală, ci de una fizică, adică efectiv să ai corpul încordat. Totul constă într-o comunicare prin diferite strângeri de mână, mici „împunsături”.

Cum nu există dans fără muzică, bachata, ca dans, însoţeşte muzica cu acelaşi nume. Cântecele au ca subiect de obicei dragostea neîmplinită sau mai degrabă neîmpărtăşită, iar din formaţiile care cântă bachata, probabil că Aventura e cea mai populară. Dar asta este altă discuţie.

Axel

The music guy: Inca un lucru…

Am uitat sa fac recomandari pentru artistii prezentati de mine in acest blog. Astfel:

– Rachmaninoff: 

Preludiu Op.32 Nr. 10 – it will make your heart cry!

 

Preludiu Op. 33 Nr. 5  – sweet cocaine on a stick, that’s fast!

 

– Alkan:

Festinul lui Esop – neoclasicism

 

Etude Op. 35 Nr. 1

 

– Prokofiev:

Etude Op.2 Nr.1 – Pure freakin’ genius!

 

Sonata nr. 7

 

Daca vreti sa ascultati mai multe compoziti de-ale lor, dati un comment.

This is the music guy,

Tiberiu

The music guy: Serghei Prokofiev

Eh, uite ca am ajuns la unul dintre primii compozitori rusi de care m-am indragostit. Totusi este o problema – daca vrei sa-i intelegi muzica, trebuie sa fii un pic scrantit, dar din fericire eu posed aceasta calitate.

Prokofiev a activat ca pianist, compozitor si dirijor, fiind recunoscut drept unul dintre cei mai mari compozitori ai sec XX.

Prima piesa compusa fost la varsta de 5 ani, dar avea un lucru deosebit, pentru ca lui Prokofiev ii era frica de tastele negre ale pianului, melodia, desi compusa in Fa Major Lidian, in loc sa aiba Si b avea Si natural (for the music geeks :D). De la varsta de 11 ani, a inceput sa ia lectii de pian de la Reinhold Gliere timp de 1 an intreg, insa desi Serghei il aprecia pe Gliere pentru calitatile sale academice, i-a reprosat faptul ca l-a invatat o muzica neinteresanta si teapana. Motiv pentru care a trebuit sa se dezvete de cele deprinse de-a lungul unui an intreg si a inceput sa compuna melodii cu multe disonante, semnaturi de timp variate si ciudate, creandu-si propriul stil.

Intotdeauna a fost privit ca un excentric si un rebel pentru muzica moderna, pe care o flutura in fata conservatorilor cu nonsalanta. Muzica sa avand numeroase aspecte moderniste si ermetice, a cauzat multe scandaluri, continand in principal structuri disonante si cromatice (n.r. – succesiunea notelor din semiton in semiton: Fa-Fa#-Sol-Sol#). De altminteri, la un concert de-al sau, sala s-a golit dupa primele 2 piese, spectatorii plangandu-se de „muzica futurista – oricine poate crea asa ceva”.

Prima compozitie pentru balet, numita „Chout”, a avut un succes rasunator, fiind foarte apreciata de Jean Cocteau, Igor Stravinsky si Maurice Ravel, ultimul spunand ca „aceasta este singura compozitie modernista pe care o pot asculta cu placere”.

Pentru ca se simtea limitat in Rusia si era de parerea ca oamenii nu pot intelege cu adevarat muzica experimentala, s-a hotarat sa plece in America. Ajuns in San Francisco, a avut parte de un succes rasunator ca pianist si compozitor, dar dupa fiasco-ul legat de opera „Iubirea pentru Trei Portocale” si lipsa banilor, s-a simtit nevoit sa plece la Paris, nevrand sa se intoarca cu esecul deasupra capului inapoi in Rusia. Stabilit in Franta, oamenii l-au primit cu bratele deschise, iar cu cat trecea timpul, cu atat crestea si apetitul spectatorilor pentru muzica modernista, trecand pragul neoclasicismului. 

Succesul sau a fost intr-atat de mare, incat s-a reintors in America si a inceput un turneu, dar dupa atata vreme, dorul de casa il apasa din ce in ce mai mult, astfel s-a reintors in Rusia, unde alaturi de Serghei Eisenstein, a compus muzica pentru filmul „Alexander Nevsky” (epic win!)

Fiind reintors in tara natala, i-a fost ceruta compunerea unor piese pentru slavirea lui Stalin, piese cunoscute sub numele de „Sonatele razboiului”. Acestea au fost interpretate atat de el, cat si de Svatioslav Richter si Emil Gilels in jurul anului 1943 (n.r. – pentru continuare vezi sectiunea Trivia din articol). Datorita regimului asupritor, multe dintre operele sale au fost cenzurate, iar directorii de teatre si opere i-au refuzat ofertele, temandu-se de posibilele consecinte.

Prokofiev a murit la varsta de 61 de ani, in aceeasi zi cu Iosif Stalin.

Acesta a ramas unul dintre cei mai mari compozitori si pianisti ai secolului XX, compozitiile sale fiind interpretate mai des decat oricare alt compozitor din ultimul secol.

Trivia:

– pentru ca moartea lui Prokofiev a survenit in aceeasi zi cu cea a lui Stalin, la inmormantarea sa au fost folosite flori de hartie, toate florile naturale fiind rezervate pentru inmormantarea dictatorului; de asemenea, corpul neinsufletist al artistului nu a putut fi dus la cimitir, datorita marii de oamenii ce impanzeau strazile, jelind moartea lui Stalin

– desi Sonata Nr. 7 a primit Premiul Stalin Gradul 2 si Sonata Nr. 8 a primit Premiul Stalin Gradul 1, aceste „Sonate ale razboiului” erau indreptate impotriva regimului stalinist (ironic, nu?)

– ultima interpretare publica a artistului a fost Simfonia a Saptea in 1952, dar muzica din spatele acestei opere fusese scrisa pentru o emisiune de copii

– tema principala din „Romeo si Julieta” se regaseste in melodia „Only Ash Remains” a formatiei de technical death metal Necrophagist (de la minutul 3:38) http://www.youtube.com/watch?v=1DND8S_CF_g

Va multumesc pentru ca ati fost atenti. Pana pe data aviatoare,

I am the music guy,

Tiberiu

Concert caritabil KinEthics, 17 noiembrie

Hey, the music guy here! Va astept cu mic, cu mare in aceasta seara de marti, 17 noiembrie de la ora 21 in Fire pentru un concert KinEthics. Intrarea este de 5 lei, dar toti banii vor fi folositit pentru cumpararea de jucarii si dulciuri pentru copiii de la centrul de plasament Sfanta Ecaterina.

Asa ca nu uitati sa va aduceti punga cu gologani, masca de protectie pentru A/H1N1 si cheful pentru muzica.

Cheers, 

Tiberiu

Simona Popescu – Exuvii

„Aș suferi ca un câine dacă aș inventa ceva care să nu mă conțină”

Exuvie înseamnă înveliș și pe parcursul a 300 de pagini, Simona Popescu prinde fiecare astfel de înveliș, întorcându-se la diferite vârste, la diferite stări pentru a se înțelege pe ea cea de acum. 

Cartea nu e un jurnal, nu poate fi vorba nici de memorii, pentru că autoarea nu povestește, ci leaga și construiește. Se contruiește pentru prezent și pentru viitor și amintirile îi curg sincer și spontan. Vorbește despre jocuri și despre cărți, despre singurătate și despre dulapul în care se închidea când era mică, despre romanul siropos de la 14 ani. Scrie apoi despre lucruri ce parcă îmi aparțin, avansează și ajunge să mă caracterizeze caracterizându-se. Mă simt ca unul din exuviile ei. 

Mă întreb până unde ar fi valabilă chestia asta, cât de mult ni s-ar asemăna amintirile, gândurile și, mai ales, secretele, dacă ne-am arăta sinceri. Oare toți îngropăm același exuvii? O imensă groapă comună pe care fiecare o crede numai a lui, pe care fiecare încearcă să o acopere cât mai bine cu noile sale calități. Nu știu și parcă nici nu cred să fie așa, dar simt că scufundându-mă în carte mă scufund în mine. Uneori mi-a fost chiar rușine și în câteva rânduri, uitând cea mai elementară logică, m-am întrebat de unde a putut Simona Popescu să afle atâtea despre mine. Subliniez până când îmi dau seama că am înnegrit toată pagina. După ce termin volumul, citesc în postfața lui Emil Brumaru „Ca să-i trec silabele prin sânge, prin nervi etc. ar trebui, vioi, să-i copiez întreaga carte”. 

Și totul curge cu o lejeritate pe care doar sinceritatea ți-o poate da. De la magie la frustrare, de la rușine la autosuficiență, exuviile cască prăpăstii unele între altele (dar ar mai exista vârful fără prăpastia din jurul său?). Imediat ce ființa zugrăvită începe să pară admirabilă, descrierea capătă un ton ironic, nuanțele se înnegresc și reapare o Simonă mult micșorată, uneori de-a dreptul meschină, greșind și știind că greșește, dar, cu toate defectele sale, autentică.

Luigi Pirandello scria pe la începutul secolului trecut romanul „Unul, niciunul și o sută de mii”. Mi se pare că cele două cărți se ating puțin, înainte de a o porni pe căi total diferite. Amâdouă iau eul compact și îl secționează. Dar Pirandello distruge, deconstruiește, aruncă părțile direct în fălcile fioroase ale mulțimii care transformă omul intr-o sută de mii pentru a-l reduce imediat la niciunul. De aici nu pare să existe scăpare, nimeni nu te vede așa cum te vezi tu, nimeni nu te vede cum te vede altcineva și perspectivele intersectându-se, toate culorile ăstea nu pot decât să se adauge griului absolut al întregii lumi. În schimb, Simona Popescu ia eul relativ al momentului și îi întocmește genealogia. Nimic nu poate fi organizat, nimic nu poate fi dus la sfârșit, dar în învălmășeala exuviilor se ghicește, în locul griului lui Pirandello, silueta mare, adevărată, a ființei, „simonismul” Simonei Popescu.

E interesant de observat, deși deviez un pic de la carte, ce impresii diferite le-a lăsat scriitoarea celor două foste profesoare de română ale mele. Doamna Donciu, în clasa a IX-a (și apoi într-o întâlnire pe care am avut-o) îi includea romanul printre cele mai bune ale postmodernismului român și îi lăuda poeziile. Doamna Cruceru, anul următor, spunea că Simona Popescu n-a avut ce căuta în cenaclul Universitas (după ce a văzut-o la o lansare de carte, vorbind despre cenaclul respectiv). Știam dinainte să cumpăr cartea cu cine voi fi de acord, știam că Exuvii va fi pe gustul meu, dar asta pentru că sunt o subiectivă. 

Cartea capturează, poate mai bine decât orice altceva, începuturile gustului și talentului pentru literatură, cu umilințe și reușite, ireverențios, din nou, sincer:

„Jumătate din mine stătea în genunchi. Cu această parte am început, timidă, ca orice adolescent, să secret niște imitații murdărele și lacrimogene pe hârtie. Cealaltă jumătate stătea cu spatele și râdea.”

sau „Ții un jurnal și n-ai ce să scrii acolo. Niște chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasă megalomanie… Ești vehement și paralizat.”

Și îmi vine un chef să citez toata cartea (da, mă repet) pentru că mi se pare printre multe altele, un îndreptar al naibii de bun pentru toți așa zișii artiști care se ivesc de peste tot, cu tot felu de identității de care sunt cum nu se poate mai mândrii. Dar cum nu pot să citez toată cartea, închei aici. 

Anastasia

Music part two.

Cine ma cunoaste deja stie ca fara nici cea mai mica indoiala, formatia mea preferata este Trooper. As vrea sa fac un mic review al alumelor lor, ultimul fiind lansat relativ de curand.

Trooper I

Este primul alum discografic al baietilor din Targoviste si totodata se pare cel mai placut de fani. Ei bine, Trooper I este un album in care Heavy Metal-ul se simte si se canta. Un album puternic, cu piese deosebite in care instrumentele isi fac treaba asa cum ar trebui in orice formatie. Pe scurt un album, cum ar spune un prieten, ROCK, spre brootal :)). TREBUIE ascultate :Strigat, Posedat, Dorinta-atat acustica cat si varianta normala, un power metal aboslut genial- si Ultima noapte a condamnatului la moarte.

 

Desant

Materialul discografic cu numarul doi, daca nu ma insel cel mai lung album al lor, continand 18 piese. Desi este parca ceva mai soft decat Trooper I, Desant continua in aceeasi maniera cunoscuta baietilor, in forta. Ei bine, piesele de aici , ca toate de altfel, au un sound aparte, fiind parca ceva mai variate decat pe albumul precedent, avand de asemenea si o piesa instrumentala-Un loc. De ascultat: Zorii unei zile noi, Doar a mea, Amintiri, Un singur drum, Un loc si Cantecul lebedei.

Electric

Aici deja vorbesc despre un album mult mai complex decat precedentele, preferatul meu de altfel. Pe Electric se simte faptul ca au contribuit toti membrii trupei, versurile fiind mai variate [Coiotul ne mai fiind principalul autor al versurilor] . Din nou, vorbim de un album lung -16 piese de data asta, mult mai variate ca pe Desant si mult mai bogate.  Varietatea versurilor si a soundului este bine imbinata, venind cu ceva nou in plan muzical, in special cu piesa O viata este prea mult, o piesa ce, ca sa va faceti o idee, aduce ca maniera in care este compusa cu Bohemian Rhapsody, adica poti foarte usor sa crezi ca e alta piesa, trecerile fiind simtitoare. Trebuie ascultate:Fiecare zi, Nu mai conteaza,Ratacit pe drumul vietii, Poate ca timpul, Testament [R.I.P. Adi Popa] si O viata este prea mult.

 

Rock’n’roll Pozitiv.

Rock’n’roll pozitiv este, pentru a lamuri unele treburi, „infectat” cu Rock’n’roll. Lucrul asta se simte pe tot parcursul albumului, gandindu-ne comparativ cu Trooper I.  Piesele aici se mai leaga, au o anumita legatura prin modul in care sunt compuse, albumul de data asta fiind mai scurt si daca il veti asculta DUPA ce ascultati Desant sau Electric o sa va para scurt. Aici e cam greu sa ma pronunt, parerile fiind impartite, insa va recomand intai sa il ascultati de 2-3 ori. De ascultat : 17:00, Moarte alba, Cat am asteptat, Rock’n’roll si Inapoi.

 

Vlad Tepes-Poemele Valahiei

Ultimul material discografic al trupetilor, lansat pe 16 octombrie. Album facut sa fie cursiv, sa se imbine. 12 piese despre viata lui Vlad Tepes si un bonus track care mie, personal, imi place foarte tare. E greu sa vorbesc despre albumul acesta, in special pentru ca e un album „Love it or hate it” nu prea exista cale de mijloc. Insa mie imi place, imi place mult modul in care piesele se leaga si instrumentele se aud clar, spre deosebire de Trooper I. De ascultat: Solii turci, In Valahia, Vlad Tepes, Kara Iflak si Pas infinit.

 

‘Till next time, Rock on!

Cris.

Dans African

De curand, mi-am facut abonament la o sala de sport (pe tot parcursul postului, nu voi da nume, pentru ca scopul nu este sa fac…publicitaturi)– m-am hotarat sa ma pun in miscare, sa nu mai stau pe canapea, privind cum ma transform in leguma. Sala asta este dedicata exclusiv femeilor: se fac tot felul de tipuri de aerobic, tae-bo, dansuri etc. Antrenamentele sunt destul de eficiente, cu un singur neajuns, in viziunea mea: muzica tip housareala, excesiv de ritmata si monotona. Ma rog, nu ma plang prea tare, nu e un capat de tara.

Cand mi-am aruncat privirea peste orar, mi-a atras atentia faptul ca au un curs de… dansuri africane. Evident, cu aplecarile mele irecuperabile spre excentric, l-am incercat cu prima ocazie.

Instructoarea este o tipa foarta draguta, originara din Guinea, care vorbeste romana cu un accent adorabil si franceza la perfectie.

Ce m-a surprins este ca ora de dansuri africane nu se inscrie deloc in tiparul celorlalte ore de la sala. In primul rand, muzica este superba: un fel de etno underground african, cu toate ritmurile contagioase din dotare. Este unul din cele mai putin frecventate cursuri (clientele-tinta ale salii, femei de afaceri de succes, sunt probabil sceptice fata de tipul asta de antrenament), asa ca, spre fericirea mea, nu este inghesuiala.

Actul de a dansa in sine m-a facut sa-mi aduc aminte de senzatii de mult dezactivate in memorie. Mai stiti cand erati copii, pe la 6-7 ani, si mergeati in parc si va venea sa alergati doar de dragul de a alerga? Ei, cu asta se compara senzatia data de dansurile africane. Este un stil de dans liber (in mod ciudat, ca sa iti iasa bine pasii si miscarile trebuie nu sa te concentrezi, ci sa te relaxezi pe cat posibil si sa lasi corpul sa faca miscarile firesc), care uneori aduce a „zbenguiala” – poate de aici si euforia copilaroasa care ii urmeaza. Sa nu intelegeti, insa, ca nu implica efort. Este in special o proba de rezistenta; miscarile sunt in mare parte ample si rapide, asa ca la sfarsitul orei de 45 minute te simti mandru ca ai reusit sa topai eficient.

Toate miscarile sunt inspirate din viata de zi cu zi a bastinasilor: agricultura, activitati casnice, miscari razboinice si de-ale animalelor. Inutil sa zic ca dureaza ceva pana sa iti insusesti gratia si agilitatea celor ca instructoarea (de-aia, in timpul orei, prefer sa ma uit in oglinda la ea,  nu la mine, ca sa nu ma deprim la vederea unei fiinte intepenite si impiedicate:p)

Pe scurt, mi-am gasit un nou hobby si nu ma mai satur vorbind despre el. Acum caut pe youtube ceva care sa semene cu ce fac acolo, sa va dau o idee… Ah, there we go!

 

Seara cool!

Vasi

The King called Stephen.

La ce va ganditi cand auziti de Stephen King ? Horror, teama, urlete, monstri? Ei bine, nu sunt un fan al stilului horror, I mean, sigur, I’ve watched the movies, dar as alege oricand o comedie dintr-o lista de filme usurele. Cu toate astea, sunt un fan Stephen King, fapt ce poate fi confirmat de oricine a vorbit vreodata cu mine. Si voi incerca sa va schimb catusi de putin conceptia fata de UNELE opere ale maestrului sentimentelor umane.

Cand iei in mana o carte de S. King, iti sare in ochi un stil unic, inconfundabil, de a aranja paragrafele. Sigur, per total, nu e la fel de impresionant ca Ma Numesc Rosu a lui Pamuk (miros un viitor post legat si de acel text), carte ce trebuie citita „in zig-zag”, insa textele sale sunt dispuse in asa fel, incat sa te impresioneze nu doar estetic, ci si sentimental. Rasturnarile de situatie, ipotezele date peste cap, toate te fac sa strigi „WOOWW!!”…

Il dau pe autorul cu numele Rege de multe ori ca exemplu, nu doar prin personajele sale, ci si prin persoana sa, mai ales din cauza acestei intamplari… Primul lui manuscris se numeste Carrie, redactat prin 1974, o carte despre o adolescenta ce poseda o… posedare :))… Sunt descrise numeroase aspecte psihologice ale adolescentilor si reactii incredibil de plauzibile pentru stari de criza majore. Manuscrisul a fost refuzat de atat de multe edituri, incat autorul a facut o criza de nervi, fiind la un pas de a-i da foc. A fost insa oprit de sotia lui, care l-a implorat sa il mai trimita la inca o editura, and he did. Si a iesit un best seller, si ulterior, a ajuns unul din cei mai cunoscuti scriitori contemporani noua. Morala? Daca cei de la Luna Amara imi permit sa ii citez, „Don’t let you dreams fall asleep!” [mai multe despre asta, din nou, intr-un post viitor pe aceasta tema, sunt multe de spus].

Urmatoarea carte publicata se numeste Salem’s Lot , o carte avand tema principala legata de prezenta vampirilor. O recomand oricarui fan Twilight, intru a isi schimba parerile legate de carti bune cu vampiri *cough-cough* :-” … Si, nu, vampirii nu au fost creati drept nistre monstri, Nosferatu, etc… Pentru cei interesati, dati click aici , si vedeti mai ales paragraful 7, legat de Freud. Citesc aceasta carte as we speak (m-am hotarat sa citesc cartile lui King in ordine cronologica, iar aceasta nu a fost tradusa pana de curand, si m-am intors asupra ei).
A treia carte scoasa la tipar ce ii poarta amprenta… The Shining . Incredibil de renumita datorita ecranizarii cu Jack Nicholson a lui Stanley Kubrick, The Shining te izbeste cu totul. Simti compasiune, atasament, teama, tremuri, injuri, te trece printr-o gama de sentimente, cum King nu a mai reusit sa faca decat in The Green Mile , o OPERA DE ARTA. Recomand intai citita cartea (la Shining ma refer), inaintea vizualizarii filmului, intrucat filmul prezinta niste discrepante enorme fata de carte; un artist precum Kubrick nu poate lansa o opera fara sa isi puna amprenta cat de mult posibil. La fel ca autorul textului, declar cu mana pe inima, ca nu mi-a placut filmul… Poate mi-ar fi placut daca il vedeam inainte sa citesc cartea…

The Dead Zone, a.k.a. Zona Moarta, numarul 4 intre ale lui. Un stil diferit, o tentativa revolutionara. Este cartea ce incepe seria Castle Rock, un orasel fictiv din statul Maine (statul natal al autorului, nu am citit nicio carte a lui care sa nu faca o referire importanta la aceasta zona). Este vorba de John Smith, un tanar profesor de engleza, ce sufera un accident ce il baga intr-o coma… pentru vreo 5 ani… Se trezeste cu puteri telechinetice; sunt prezentate enorm de mult referiri psihologice, politice, sentimentale, politiste etc… NU ESTE O CARTE HORROR! Este un thriller psihologic politist de inalta calitate! Urmeaza mai multe planuri, din perspectivele mai multor personaje si situatii.

Dar, totusi, e om. And he sold out. A realizat ca cea mai mare cerere o au povestile horror cu tipete, racnete si monstri, si a cedat. Insa, ca orice scriitor bun, nu se poate multumi doar cu o astfel de imagine, dar era una de care avea nevoie. Drept urmare, pentru a nu si-o risca, a inceput sa scrie niste carti intr-un cu totul alt stil, mai realist, mai misterios, sub un pseudonim fictiv, Richard Bachman. Pe scurt, a inventat un scriitor. Ba mai mult, i-a facut si o biografie, ba chiar si o „poza”! L-a si omorat prin 1998! A recunoscut 2 ani mai tarziu ca, de fapt, el este Richard Bachman, dorind sa vada daca ar avea succes abordand un alt stil. And he did. Va recomand cartile sub semnatura Bachman. Si bineinteles, thrillerele psihologice impresionante.

Acum, este profesor de engleza la Universitatea din Maine. Aproape toate cartile sale au fost ecranizate. Permite studentilor de la facultatile de regie sa ii ecranizeze cartile, pentru o suma simbolica de un dolar. Are un venit de circa 40 000 000$, si nu are telefon mobil :).

Dinu

Plantare de copaci – impresii dupa o saptamana

Sambata trecuta  (pe 7 noiembrie, adica) am participat, pentru prima oara in viata, la o actiune de plantare in masa. Cu alte cuvinte, mai multe organizatii au adunat o groaza de voluntari, i-au pus in autocare si i-au trimis hat la Sfintesti (jud. Teleorman), pentru infigere de lastari in pamant. Cum ratasem plantarile de primavara, simtul civic mi-a dat ghes sa ma bag si eu. Am impresia ca primul Ad pe tema asta l-am vazut undeva pe facebook, nu mai stiu… Orisicum, am dat sfoara in tara pe la prieteni si ne-am adunat cativa. M-am intors cu palmele umflate, rupta de sale si cat se poate de satisfacuta.

Chestiunea s-a petrecut in cadrul campaniei „Romania prinde radacini”. Nu, nu e foc de paie. Chiar merge.

Am ajuns pe o tarla imensa (nu stiu sa zic in hectare, pentru ca nu am nici cea mai vaga idee de cat inseamna un hectar:)), unde multi oameni erau organizati (vivat PARCELA 49!!) destul de serios. Lumea era voioasa, se spuneau bancuri politice si cei mai priceputi ii ajutau pe incepatori. N-aveti idee cata pofta de viata poate sa-ti faca sa sapi o groapa si sa plantezi un copacel. Pentru un moment, am contemplat posibilitatea de a sapa gropi tot restul vietii (?). Ma rog, mi-a trecut repede…

In fine, long story short: blogul prezent e despre cultura si lucruri care ne plac. Actiunile eco – in acest caz, plantarile voluntare – tin de cultura oricarei persoane care isi doreste sa mai amane un pic dezastrul* pe care ni-l aducem singuri pe cap. Iar lui Vasi i-a placut sa puna copacei. Faceti si voi. Aaa, si inca ceva. RECICLATI!!

Be green,

Vasi

P.S.: promit sa incerc ca, de acum inainte, sa anunt si actiuni viitoare de voluntariat, nu numai pe cele trecute:p

*parafraza din filmul „11th hour”: Oamenii au impresia ca fac ecologie pentru a salva planeta. GRESIT. O facem pentru a ne salva pe noi. Daca nu, ok…distrugem mediul, rezulta catastrofa ecologica, in cele din urma rasa umana, incet-incet, probabil ca va disparea in chinuri. Planeta are tot timpul din lume (literalmente) sa isi revina, sa creeze alte forme de viata, alta ecosisteme etc. Noi suntem cei care vom disparea. De tot. Si nu azi, nu maine, nu imediat, ci putin cate putin. Acordati-i un gand…

Ștefan Agopian – Fric

Se întâmplă multe în Fric, și totul pe vreo 90 de pagini, într-un oraș asediat, închizându-se asupra sa.

Faptele -închipuirile?-  nu au nevoie de loc. Singurul indiciu e cronica în limbă greoaie a lui Constantin Diichiti, care începe și se sfârșește în primelele șase pagini ale romanului, descriind un oraș de pe la 1700, asediat de turci. Peste vocea acestuia se suprapune o apariție mult mai puternică: Fric. „Era căsătorit și avea doi copii. Nu bea și nu fuma, știa toate limbile pământului și nu îi plăceau prietenii și nici femeile. În vara acelui an și-a sugrumat  nevasta și și-a vândut copii unui sirian. A îmbrăcat haine de cerșetor și după ce a dat foc casei în care locuia încă de la naștere, luându-și numele de Fric a pornit de-a lungul litoralului Constantinopolului.”.

Cartea nu e închipuire de la început, pornește chiar exact, statistic, dar se aruncă din al doilea capitol într-o evitare detaliată a oricărui reper localizabil. Nu te pierde, ci te transportă altundeva, lucrurile meschine, banale se înfășoară una în alta și formeaza un cadru suprarealist. De atfel, cursul cărții se ghicește încă din motto: „Se poate spune orice despre un vis, dar nu că este minciună” .

Cei 15 ani ce urmează revelației lui Fric se scurg grăbiți în paginile cărții, el se alătură unor călugări armeni obscuri și așteaptă, privind albastru. După ce aceștia îl parăsesc, el începe să-și spună povestea, a lui și a tuturor oamenilor din jurul lui. Numai că el e mort, ceilalți sunt altfel decât se știu și viața e vis.

Ajunge eroul propriei cărți sinucigându-se pe malul mării, în tocmai orașul descris cu greu de vechiul cronicar. Aici se sfârșesc datele și începe alunecarea, Fric e lipsit de el însuși și poate așa să se redeseneze. Zace cu ochii albaștri înspre cerul albastru, priapic (cu falusul ridicat și bălăbănindu-se în vânt), și mirosul lui de hoit o face pe o fetița roșcată de 12 ani să-l descopere. Pe fată o cheama Orjen.

Cu această întâlnire începe și, cum spune Petru Creția, „impregnarea cu Eros a universului”. Când Orjen, nimfă a cărei vârstă apare mult mărită în învălmășeala trupurilor, rostește „Iată un bărbat mort si cu mațele atârnându-i din burtă și albindu-le apa rece a mării … pute și bărbăția lui se bălăbăne în vânt, ea e vie încă și poftitoare de trup subțire și tânăr” coordonatele lumii se răstoarnă. Acum moartea devine mai aproape decât viața și înjosirea mai dulce decât respectul. 

Personajele se revarsă din acest punct, invadând spațiul, lăsându-l plin, irespirabil, dulce. Demetrios, cel de cinci ani își plimbă caprele pe lângă mort și, privind-o pe Orjen împingându-i mațele înapoi în burtă, se întreabă dacă bărbatul nu se va scula ca să-i bată. Maria Dragases, urmașă a marilor regi bizantini, vede lumea născându-se din țâțele ei și, mamă supremă, se dăruiește permanent, supusă tuturor bărbaților ce îi intră în casă. Evemon Notarades, căpitan de Corint, o violează pe Orjen, Aaron Juda Hartman o controlează apoi- e doctor- , ea plânge lângă rochia mototolită aruncată pe jos, între pulpele ei intră doar „mirosul lui Fric cu picioarele roase de valuri”. Toate aceste corpuri se zbat unele în altele într-un amestec uneori dezgustător, alteori poetic. Și în toată mișcarea nimeni nu pare mai viu decât Fric cel mort la malul mării.

Ultima unire prinsă pare să rezume totul, într-o desăvârșire intimidantă, în detalii scârboase, acaparatoare. O să-l citez aici, pentru că mi se pare una dintre cele mai neobișnuite secvențe pe care ți-ar putea fi dat s-o întâlnești într-un roman.

„O muscă cu pântecul plin se așează pe puța lui Tron. Ea miroase a bărbat și știe ce înseamnă asta, își face toaleta acolo, apoi se cacă pe puță. Prepuțul lui Tron se mișcă agale spre ea, îi prinde picioarele, ea se saltă cât poate, din curu-i tărcat se cască o gaură neagră: primprejur dau târcoale muște bătrâne. Totu’ se-nmoaie, prepuțul acoperă musca ferice, ea se zbate acolo o vreme, știe cum e când te fute și altul, nu o sperie apăsarea din spate, când ea este atât de plăcută, nici sufocarea ca o dulce visare, bine e să ai nădejde în tine, în gaura ta dătătoare de pofte, chiar dacă este atât de întuneric și bine. El îți mângâie sânii și îți acoperă gura și ochii. Tu zbieri de plăcere și gâfâi în bezna aceea.”

Addenda romanului desparte trupurile. O compilație între un Robinson Crusoe declamator ( pagini întregi din carte citate, cu singura schimbare in aceea că personajul devine feminin, de altfel Agopian dedică vreo două paragrafe descrierii unei potențiale discuții în cer cu Defoe despre drepturile de autor, în glumă, desigur) și o Orjen crescută și naufragiată, deconectată de la învălmășeala mistico-erotică a copilăriei. Aventurile lui Crusoe pe vapor devin emfatice, strict educative în golurile lăsate de scrierea densă… suculentă?… a lui Agopian. 

Sfârșitul e, surprinzător, rotund. Fric e iarăși viu, în aceeași cameră în care și-a început povestea. Moartea se discută gingaș, Orjen se dezmeticește din naufragiul ei. Nu mai știm dacă e Orjen cea închipuită de Fric, Orjen cea adevărată sau o alta pe care ne-am făurit-o pe parcurs. Dar nu conteaza, pentru că: „Înainte sau înapoi nu este nimic! / Acum însă există… Trebuie numai să-ți închipui o secundă nesfârșită în care suntem prinși ca niște musculițe pe cleiul unei plante carnivore. Călătorim odata cu secunda asta prin timp, la nesfârșit.”

Greu să mă opresc, dar ar cam fi cazul. Mai spun doar că Fric mi se pare o întâlnire între romanele lui Beckett și Zenobia lui Naum, totul mult mai carnal, mult mai pământesc, mult mai apropiat. Și parcă ceva mai plin. Îmi place. 

Nu știu câtă dreptate am în cele ce le scriu(cred) despre carte. E atât de mare, fiind ridicol de mică, că aș putea să mai scriu mult, mult, mult fără să mă epuizez ( nu mai vorbesc despre a o epuiza pe ea… poate imposibil). Sper că prin câte am spus voi reuși să mai conving pe cineva să o citească, oricum m-am convins pe mine că merită recitită și recitită și recitită. Ediția Polirom include și câteva povestiri de-ale lui Agopian, o postfață a lui Petru Creția și o scrisoare a lui către autor, niște amintiri din liceu de-ale lui A. Merită cumpărată.

Acum să mă prezint și eu… Sunt Anastasia Bărbulescu, am 17 ani și nu scriu pe bloguri. Nu am băgat niciun „prea” pentru că eu chiar nu scriu deloc pe bloguri, așa că e numai și numai meritul lui Dinu că m-a convins de data asta. De altfel, ce-a făcut arată foarte promițător, sunt mândră că m-a băgat la capitolul literatura. Așa că mulțumesc Dinu, mi-ai deschis ochii spre minunata lume a blogurilor.  Sper să mai postez, vreau să scriu ceva și despre Simona Popescu sau Gellu Naum, în funcție de care mi-o fi mai simpatic la data respectivă. 

Vă mulțumesc de răbdare, în caz că ați avut-o…:).

The music guy: Charles-Valentin Alkan

Azi va voi povesti despre un pianist si compozitor francez, care impinge limitele muzicii clasice, fiind un analog al technical death metal-ului. Compozitiile sale fiind foarte rapide si complexe, prezentand intervale uriase, tonalitate progresiva, ajungand intr-acolo incat muzica lui e mai dificila de interpretat decat „Etude Transcedental” al lui Franz Liszt. Una dintre inovatiile sale a fost ca el a compus pentru pedalier, iar adeseori semnaturile de timp nu erau standard (de ex. 4/4).

C. Alkan a mai avut 5 frati, 3 dintre care s-au ocupat cu muzica (familie boema!?). Precum Mozart, Alkan inca de mic i-a uimit pe cei din jur cu tehnicalitatea si acuratetea sa, de altminteri la varsta de 7 ani a castigat premii pentru solfegiu, pian si orga, iar la 14 ani si-a scris primul Opus (nr. 1… duh!)

Viata sa intotdeauna s-a invartit in jurul muzicii, motiv pentru care in 1848 cand a fost refuzat pentru pozitia de Decan al Sectiei Pian din Conservator, fiind acceptat in locul sau un fost elev (ironic, nu-i asa?), l-a dezamagit atat de tare, incat a evitat interpretarile in public timp de 25 de ani. In ciuda acestei auto-ostracizari, el a continuat sa compuna, urmand ca in ultimii 10 ani din viata sa reia aparitiile si concertele publice.

Probabil cel mai incitant aspect al vietii sale se invarte in jurul propriei morti, multi crezand ca in timp ce Alkan incerca sa ajunga la un roman pozitionat in partea de sus a bibliotecii, aceasta cade peste el, strivindu-l. De asemenea, circula zvonul conform caruia imediat dupa moartea muzicianului, a aparut un articol intr-un ziar al vremii ce zicea: „Alkan a murit. A trebuit sa moara, pentru a i se dovedi existenta”.

Daca stam sa analizam, muzicienii vremurilor de mult apuse erau adevarati „rock stars”, cu multe excentricitati … si instrumente acustice.

Mai jos, va ofer ochilor una dintre operele mele preferate, „Comme le vent” (Precum vantul – aluzie la viteza uimitoare,totusi pastrand un sunet cald si calm). De asemenea, daca va veti uita pe partitura, atunci va spun eu ca ai vostri ochi nu va inseala, intr-adevar acelea sunt 128zecimi (!)

tiber

Trivia:

– Concerto Op. 39 dureaza o ora intreaga( saracul interpret, cata anduranta ii trebuie – traiasca Red Bull!)

– una dintre compozitiile sale este putin mai… speciala, sa zicem – „Marcia funèbre, sulla morte d’un Pappagallo” (Marsul funebru asupra mortii unui papagal)

– pentru a evita scrierea enharmonica a notelor (de ex. Fa# este aceeasi nota cu Sol b), trecea la cheie ## sau bb … ermm… nevermind e greu de explicat pe blog, pur si simplu apela la diferite artificii pentru evitarea scrierii enharmonice a notelor!

– a compus melodia „Le chemin de fer” (Calea ferata), care imita mersul rapid al unui tren, melodie care face parte din genul muzicii programatice – muzica ce evoca sentimente extra-muzicale; motivul amuzamentului fiind acela ca la 1844, trenurile atingeau viteza maxima de 30 km/h

Cred  ca v-am imbuibat capul destul pentru astazi. 

Sa ne fie tarana usoara,

This is the music guy,

Tiberiu

Un intro uitat de demult…

M’kay, din moment ce toata lumea se prezinta, atunci bunul meu simt imi spune ca ar fi randul meu. Al meu nume este Tiberiu Protopopescu, student intr-ale Dreptului – Universitatea Bucuresti, anul 3, activez in formatia KinEthics sub porecla de bassist (specie aparte de muzicanti), elsac si cu o carte de poezii scoasa pe piata in 2008 sub numele de AmalgaMut (un pic de reclama nu strica niciodata).

Despre alte detalii… intrebati-ma pe id-ul whoopasswasp

In rest, multa sanatate…un kilogram, va rog.

Toate cele bune (si rele),

Tiberiu

Intro + despre FNT…din scaunul profanului

Hello! Vasi raporteaza. (Irina Vasilescu pe numele din buletin, dar lumea ma stie de „Vasi”). Am 21 ani si pot sa beau legal in SUA. Am dat curs invitatiei lui Dinu de a-mi da cu parerea pe proiect-blogul lui. Ok, hai sa n-o mai lungim.

Scena din "Cantareata Cheala"

Primul lucru despre care vreau sa-mi dau cu parerea este Festivalul National de Teatru, care tocmai s-a terminat duminica. Ca toate „intamplarile” si festivalurile din acest 2009 trait sub zodia crizei, si teatrul a fost mai restrans decat in alte dati. Totusi, am prins cateva piese (6, mai exact). Imi voi da cu parerea, profan, despre cele care mi-au placut (4 la numar) – doar e vorba sa scriem despre lucruri care…ne gadila la suflet intr-un mod agreabil:

–         CANTAREATA CHEALA, regia Jean Luc Lagarce, spectacol invitat din Franta (obviously). Una din cele trei „cantarete” jucate la FNT. Singura vazuta de mine. Mi-a placut foarte tare. Singura ei hiba a fost ca…well, ca nu stiu eu franceza si mi-am petrecut jumatate din spectacol urmarind titrarile. S-a jucat in stilul plastic-apasat-robotic, care vine atat de bine pe piesele lui Ionesco. Mare contributie la atmosfera apasatoare au avut elementele vizuale: un decor atat de simplu, colorat si ordonat, incat era sinistru (minge rosie pe gazon verde. Furtun galben si casa alba.) si…inaltimea personajelor: Doamna Smith inaaaaalta, dl. Smith indesat, iar sotii Martin…invers. Parca sfarsitul a trenat putin, dar nu deranjant. Me likey.

–         FACETI LOC!, regia David Schwartz. Jucat in Green. Mi-a placut si asta. Scurta piesa cu text despre inghesuiala metropolitana si nevrozele care se nasc in urma apasarii. Actori versati joaca umar la umar cu cei tineri, si le merge bine. Plecaciuni monologului lui Constantin Cojocaru! Se va mai juca, deci tineti un ochi pe program si mergeti.

–         PSIHOZA 4.48, regia Mihai Maniutiu. Teatrul „Lucian Blaga” din Cluj. Am vazut acelasi text pus in scena la Teatrul Act, un one woman show cu Maia Morgenstern, care mi-a placut. Viziunea lui Maniutiu difera complet: exista trei alter-egouri ale psihoticei in prag de sinucidere, plus multe personaje „albe”, un decor miscator si sopotitor care iti da fiori. Fiorii sun ok. Alta abordare, Vasi still liked. In special Vava Stefanescu:D

–         ROMANIA! TE PUP, regia David Schwartz.Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iasi. Desi ai zice ca nu mai este nimic de stors din ideea „prototipuri romanesti actuale”, Bogdan Georgescu (dramaturgul) ne demonstreaza ca se poate. Piesa placuta de vazut, impresionanta printr-o noua dimensiune adaugata ideii de reprezentatie: cea olfactiva. In caz ca nu va aduceti aminte care e mirosul (bere + parizer, de exemplu) dintr-un tren personal mioritic. M-am distrat.

6-4=2. Desigur, am vazut si piese care nu mi-au placut/ m-au plictisit/ nu m-au impresionat. Dar (1) vreau sa tin minte ce mi-a placut, si (2)n-o sa-mi iau in cap statutul de colaborator atat de tare incat sa-mi dau aere de critic si sa arunc cu pareri naspa de profan, care se pot intoarce destul de rapid impotriva-mi. Profanii sa zica numai de bine:p

Seara frumoasa!

Hello there !

Salutare!

O sa încep prin a mă prezenta şi a spune cum am ajuns aici.

Mă numesc Constantinescu Cristina Camelia, am 14 ani, învăţ în şcoala generală numarul 119 „Vasile Voiculescu”. Pasiunile mele se învârt în jurul muzicii, desenului şi literaturii. Sunt de asemenea interesată de Egiptul antic (de aici şi una din poreclele mele, Bastet). Îmi face plăcere să ascult muzică,  genurile mele preferate fiind rock, metal şi ocazional folk, jazz şi blues.

Am ajuns aici datorită lui Dinu căruia i-a venit ideea de a mă alătura acestui blog :).

So. Ar fi cazul să mă pun pe treabă, aşa că voi începe şi eu cu o recomandare muzicală .

Queensryche-American Soldier.

Queensryche se numara între formaţiile pe care le ascult cu drag oricând, iar American Soldier este unul dintre albumele mele preferate din discografia lor, alături de Operation: Mindcrime.

Având ca temă soldaţii americani, acest album a avut un impact destul de puternic în America, încă de la lansarea sa ce a avut loc la  sfârşitul lunii martie 2009.

Albumul începe cu piesa Silver, compusă intr-un stil foarte fain, urmată de Unafraid, At 30,000 Ft, A Dead Man’s Words, The killer, aceasta fiind şi preferata mea de pe acest album , piesă ritmată, cu versuri frumoase iar vocea lu Geoff Tate este una dintre cele mai bune voci în opinia mea, urmeaza piesele Middle of Hell, If I Were King, Man Down! , Remember Me, Home Again care iar e o piesă frumos interpretată, ce a avut pentru mine cel puţin un impact destul de puternic, vocea fetei având un rol important aici, punând în evidenţa relaţia părinte-copil şi dorul/grija purtată pentru cel plecat. Albumul se încheie cu piesa The Voice, în acelaşi mod în care a şi început, însă piesa fiind ceva mai lentă dar dând farmec albumului.

Album care, cred că nu va ieşi prea curand din topul preferatelor mele şi care, cred eu, merită ascultat împreună cu Operation: Mindcrime 1 şi 2.

Cris

The music guy: Serghei Vasilievici Rachmaninoff

Eu sunt aici ca sa va indrumez catre comorile ascunse de pe youtube in materie de muzica clasica (si nu numai), asa ca data viitoare cand va plictisiti si nu stiti ce sa cauti, cititi unul dintre posturile mele.

Rachmaninoff este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii moderne, iar de fiecare data cand ii asculti muzica, gandul iti fuge catre o Rusie acoperita de zapada si un pahar cu vodka. Insa muzica lui nu se opreste aici, el este recunoscut ca fiind unul dintre ultimii compozitori din curentul romantic al muzicii clasice, iar muzica sa ii va inspira pe multi, inclusiv pe Scriabin si Prokofiev.

Operele sale sunt complexe atat ca structura, cat si din punct de vedere tehnic, nefiind indeajuns sa stii a zdrangani un pic la pian. Un lucru ce-l il face a fi cu adevarat inovator sunt acordurile sale complexe, care necesita o putere ridicata in degete, si tonul pe care il scoate din pian.

Trivia:

– a fost dirijor al Teatrului Balshoi

– dupa moartea lui Scriabin, a inceput un turneu unde canta numai muzica acestuia, desi publicul ii cerea opere proprii.

– in concerte, nu a avut (aproape) nicio greseala, cunoscut fiind pentru acuratetea sa

– memoria sa era incredibila, putand memora melodii intregi doar dupa o singura auditie

Dupa toate acestea, sper ca v-am prins macar putin atentia, asa ca mai jos va las una dintre operele sale.

Cheers! This is the music guy,

Tiberiu

Recomandare muzicala: A Perfect Circle

Simboluri, sugestii, nimic nu e dat pe fata. A Perfect Circle sunt un grup care te pun pe ganduri cu fiecare vers si acord de chitara. Inceput ca un proiect secundar al mai multor artisti deja consacrati, formatia este pusa pe picioare in 1999 de Billy Howerdel, fost tehnician de chitara pentru formatiile Nine Inch Nails, The Smashing Pumpkins, Fishbone si Tool, alaturi de Maynard James Keenan, frontmanul legendarei formatii de rock progresiv – psihedelic, Tool. Li se alatura basista si violonista Paz Lenchantin, si fostul tobar de la Primus, Tim Alexander. Au lansat trei albume de studio, Mer De Noms [tr. fr. Marea Numelor] (2000), Thirteenth Step (2003) si eMOTIVe (2004, alcatuit in principal din coveruri). Suferind cateva schimbari in componenta, formatia a reusit totusi sa fie una din cele mai bine vandute si apreciate din Statele Unite. Maynard este cunoscut pentru complexitatea versurilor sale, pentru implicarea lui emotionala in elaborarea lor, iar APC i-a permis aceasta dezlantuire, intr-un mod mai personal decat Tool. Consider Thirteenth Step a fi cel mai puternic album dintre cele 3, ca mesaj si simboluri. „Al treisprezecelea pas” este o aluzie la programele de inlaturare a dependentelor, majoritatea fiind in doisprezece pasi; atunci cand spui de cineva ca este la al 13-lea pas, inseamna ca are o implicare emotionala fata de cineva aflat la primii pasi ai programului. Melodia care evidentiaza cel mai bine acest aspect este „The Noose”, absolut izbitoare prin mesaj, desi atat de simplu si melodios dispus. O alta tema abordata, este una sociala, atacand modul in care este condusa lumea (vezi Pet, „counting bodies like sheep to the rhythm of the war drum”). Printre alte melodii „puternice”, se mai numara 3 Libras, Orestes, The Hollow, The Outsider, Blue, Judith (un cantec despre mama lui Maynard). Intre 2004 – 2008, activitatea trupei a fost suspendata, iar acum aproape 2 luni, Maynard a anuntat ca APC va scoate un nou material cat de curand.
O trupa de care, in ultima vreme, nu ma satur, uimindu-ma din ce in ce mai tare pe zi ce trece 🙂

Dinu

Instigare pentru noi

Salut :)! Bine ati venit pe Blogul Generozitatii Culturale! Am abordat acum aceasta metoda foarte populara si utila, de contact cu oameni pe care altfel nu i-as fi cunoscut niciodata. Mai exact, doresc ca prin acest blog, sa ajunga in atentia posibililor cititori, niste reprezentatii culturale pe care, poate, altfel nu le-ar fi descoperit. Vreau sa trec aici cate ceva despre orice carte buna pe care pun mana, orice muzica interesanta care imi gadila auzul, orice film bun am norocul a vedea, si asa mai departe; si vreau sa faceti si voi asta. Nu ca m-as considera mai indreptatit decat altii, pur si simplu ne pot scapa unele lucruri, iar aici vreau sa le impartim. Asa ca, va rog, oricine e interesat in a scrie pe acest site, trimiteti-mi un mail si va voi trimite o invitatie de autor. Hai sa descoperim lumea. Hai sa spunem ce credem ca merita spus. Hai :).

Dinu