Ștefan Agopian – Fric

Se întâmplă multe în Fric, și totul pe vreo 90 de pagini, într-un oraș asediat, închizându-se asupra sa.

Faptele -închipuirile?-  nu au nevoie de loc. Singurul indiciu e cronica în limbă greoaie a lui Constantin Diichiti, care începe și se sfârșește în primelele șase pagini ale romanului, descriind un oraș de pe la 1700, asediat de turci. Peste vocea acestuia se suprapune o apariție mult mai puternică: Fric. „Era căsătorit și avea doi copii. Nu bea și nu fuma, știa toate limbile pământului și nu îi plăceau prietenii și nici femeile. În vara acelui an și-a sugrumat  nevasta și și-a vândut copii unui sirian. A îmbrăcat haine de cerșetor și după ce a dat foc casei în care locuia încă de la naștere, luându-și numele de Fric a pornit de-a lungul litoralului Constantinopolului.”.

Cartea nu e închipuire de la început, pornește chiar exact, statistic, dar se aruncă din al doilea capitol într-o evitare detaliată a oricărui reper localizabil. Nu te pierde, ci te transportă altundeva, lucrurile meschine, banale se înfășoară una în alta și formeaza un cadru suprarealist. De atfel, cursul cărții se ghicește încă din motto: „Se poate spune orice despre un vis, dar nu că este minciună” .

Cei 15 ani ce urmează revelației lui Fric se scurg grăbiți în paginile cărții, el se alătură unor călugări armeni obscuri și așteaptă, privind albastru. După ce aceștia îl parăsesc, el începe să-și spună povestea, a lui și a tuturor oamenilor din jurul lui. Numai că el e mort, ceilalți sunt altfel decât se știu și viața e vis.

Ajunge eroul propriei cărți sinucigându-se pe malul mării, în tocmai orașul descris cu greu de vechiul cronicar. Aici se sfârșesc datele și începe alunecarea, Fric e lipsit de el însuși și poate așa să se redeseneze. Zace cu ochii albaștri înspre cerul albastru, priapic (cu falusul ridicat și bălăbănindu-se în vânt), și mirosul lui de hoit o face pe o fetița roșcată de 12 ani să-l descopere. Pe fată o cheama Orjen.

Cu această întâlnire începe și, cum spune Petru Creția, „impregnarea cu Eros a universului”. Când Orjen, nimfă a cărei vârstă apare mult mărită în învălmășeala trupurilor, rostește „Iată un bărbat mort si cu mațele atârnându-i din burtă și albindu-le apa rece a mării … pute și bărbăția lui se bălăbăne în vânt, ea e vie încă și poftitoare de trup subțire și tânăr” coordonatele lumii se răstoarnă. Acum moartea devine mai aproape decât viața și înjosirea mai dulce decât respectul. 

Personajele se revarsă din acest punct, invadând spațiul, lăsându-l plin, irespirabil, dulce. Demetrios, cel de cinci ani își plimbă caprele pe lângă mort și, privind-o pe Orjen împingându-i mațele înapoi în burtă, se întreabă dacă bărbatul nu se va scula ca să-i bată. Maria Dragases, urmașă a marilor regi bizantini, vede lumea născându-se din țâțele ei și, mamă supremă, se dăruiește permanent, supusă tuturor bărbaților ce îi intră în casă. Evemon Notarades, căpitan de Corint, o violează pe Orjen, Aaron Juda Hartman o controlează apoi- e doctor- , ea plânge lângă rochia mototolită aruncată pe jos, între pulpele ei intră doar „mirosul lui Fric cu picioarele roase de valuri”. Toate aceste corpuri se zbat unele în altele într-un amestec uneori dezgustător, alteori poetic. Și în toată mișcarea nimeni nu pare mai viu decât Fric cel mort la malul mării.

Ultima unire prinsă pare să rezume totul, într-o desăvârșire intimidantă, în detalii scârboase, acaparatoare. O să-l citez aici, pentru că mi se pare una dintre cele mai neobișnuite secvențe pe care ți-ar putea fi dat s-o întâlnești într-un roman.

„O muscă cu pântecul plin se așează pe puța lui Tron. Ea miroase a bărbat și știe ce înseamnă asta, își face toaleta acolo, apoi se cacă pe puță. Prepuțul lui Tron se mișcă agale spre ea, îi prinde picioarele, ea se saltă cât poate, din curu-i tărcat se cască o gaură neagră: primprejur dau târcoale muște bătrâne. Totu’ se-nmoaie, prepuțul acoperă musca ferice, ea se zbate acolo o vreme, știe cum e când te fute și altul, nu o sperie apăsarea din spate, când ea este atât de plăcută, nici sufocarea ca o dulce visare, bine e să ai nădejde în tine, în gaura ta dătătoare de pofte, chiar dacă este atât de întuneric și bine. El îți mângâie sânii și îți acoperă gura și ochii. Tu zbieri de plăcere și gâfâi în bezna aceea.”

Addenda romanului desparte trupurile. O compilație între un Robinson Crusoe declamator ( pagini întregi din carte citate, cu singura schimbare in aceea că personajul devine feminin, de altfel Agopian dedică vreo două paragrafe descrierii unei potențiale discuții în cer cu Defoe despre drepturile de autor, în glumă, desigur) și o Orjen crescută și naufragiată, deconectată de la învălmășeala mistico-erotică a copilăriei. Aventurile lui Crusoe pe vapor devin emfatice, strict educative în golurile lăsate de scrierea densă… suculentă?… a lui Agopian. 

Sfârșitul e, surprinzător, rotund. Fric e iarăși viu, în aceeași cameră în care și-a început povestea. Moartea se discută gingaș, Orjen se dezmeticește din naufragiul ei. Nu mai știm dacă e Orjen cea închipuită de Fric, Orjen cea adevărată sau o alta pe care ne-am făurit-o pe parcurs. Dar nu conteaza, pentru că: „Înainte sau înapoi nu este nimic! / Acum însă există… Trebuie numai să-ți închipui o secundă nesfârșită în care suntem prinși ca niște musculițe pe cleiul unei plante carnivore. Călătorim odata cu secunda asta prin timp, la nesfârșit.”

Greu să mă opresc, dar ar cam fi cazul. Mai spun doar că Fric mi se pare o întâlnire între romanele lui Beckett și Zenobia lui Naum, totul mult mai carnal, mult mai pământesc, mult mai apropiat. Și parcă ceva mai plin. Îmi place. 

Nu știu câtă dreptate am în cele ce le scriu(cred) despre carte. E atât de mare, fiind ridicol de mică, că aș putea să mai scriu mult, mult, mult fără să mă epuizez ( nu mai vorbesc despre a o epuiza pe ea… poate imposibil). Sper că prin câte am spus voi reuși să mai conving pe cineva să o citească, oricum m-am convins pe mine că merită recitită și recitită și recitită. Ediția Polirom include și câteva povestiri de-ale lui Agopian, o postfață a lui Petru Creția și o scrisoare a lui către autor, niște amintiri din liceu de-ale lui A. Merită cumpărată.

Acum să mă prezint și eu… Sunt Anastasia Bărbulescu, am 17 ani și nu scriu pe bloguri. Nu am băgat niciun „prea” pentru că eu chiar nu scriu deloc pe bloguri, așa că e numai și numai meritul lui Dinu că m-a convins de data asta. De altfel, ce-a făcut arată foarte promițător, sunt mândră că m-a băgat la capitolul literatura. Așa că mulțumesc Dinu, mi-ai deschis ochii spre minunata lume a blogurilor.  Sper să mai postez, vreau să scriu ceva și despre Simona Popescu sau Gellu Naum, în funcție de care mi-o fi mai simpatic la data respectivă. 

Vă mulțumesc de răbdare, în caz că ați avut-o…:).