MoMA cu Tim Burton in el

V-ar placea sa vedeti un vernisaj al lui Tim Burton? Pai ce noroc aveti daca ati fost in… New York in ultimele luni! MoMA (Museum of Modern Art) a organizat chestiunea. Meritele pentru informatie nu-mi apartin de nicio culoare, am vazut un articol de-al Oanei Tanase intr-un 24FUN mai vechi si m-am gandit sa imprastii intelepciunea. Inainte sa incepeti sa va intrebati cum va poate afecta/bucura o expozitie (fie ea si incredibila) aflata la mii de kilometri departare, permiteti-mi: http://www.moma.org/interactives/exhibitions/2009/timburton/index.php .

 Da, exact. Exista o varianta online, mai mult decat multumitoare. De gasit exponate, interviuri, making of-uri, filmulete. Enjoy! Va fi o seara nedormita, dar castigata.

Ah, si merita mers si prin alte unghere ale site-ului MoMA.

Surfare placuta!

Vasi

P.S.: Uite si un link cu articolul mult mai pertinent si mai elegant al Oanei Tanase.

The art of Tool – Introduction

N-am cuvinte. Formatia Tool este o legenda a ariei rock/metal. Formata in 1990, trupa a impresionat criticii si ascultatorii prin sunetul lor intunecat, melodiile incredibil de complexe si versurile ce duc cu gandul intr-o alta dimensiune filosofico-spatio-temporala. Apogeul creatiei lor este cel mai probabil albumul Lateralus din 2001. Melodia omonima e o demonstratie a inteligentei, creativitatii, pasiunii si artei. Va invit sa va petreceti urmatoarele 10 minute privind aceasta demonstratie.

Asta ca sa inteleaga lumea diferenta dintre muzicieni adevarati, care ating stadiul de intelectuali, si acei ‘artisti’ care scriu note si versuri la nimereala si nu prea au nicio treaba cu muzica de fapt, implicit lipsiti de valoare artistica si doar beneficiari de noroc, dar sunt mai celebri ca Fecioara Maria.
Mai multe despre Tool la cerere :).

Dinu.

The Cat Empire – The Lost Song [„The Empire I’ll never find…”]

Vreo 2 ani de zile am cautat o anumita varianta live a acestui cantec; am auzit-o intamplator atunci, and I loved it, mai ales din cauza unui „solo scatuit de voce” al unei domnisoare foarte placute auditiv [foarte pe scurt, scatul este un mod de a canta vocal, prin diverse combinatii de silabe, check out Scatman John pentru the man]. De foarte multa vreme nu mi-a venit sa ascult un singur cantec de mai multe ori consecutiv, dar cantecul asta… wow… e impresionant. Atat prin complexitatea instrumentala cat si prin feeling, iar combinatia asta atat de rara, inseamna apogeu muzical.
The Cat Empire e o trupa australiana, care reuseste sa interpreteze un fusion intre jazz, reggae, indie, ska, latino si rock alternativ. Toti membri sunt scoliti in ale muzicii, fapt resimtit in profesionalismul demonstrat.
The Lost Song e inclus in albumul lor din 2003, The Cat Empire, iar aceasta varianta live, interpretata alaturi de Julie O’Hara, este extrasa din dvd-ul lor live, On the Attack, din 2005. O sa gasiti pe numeroase bloguri notite si pareri legate de acest cantec, iar daca eu nu v-am convins sa il ascultati, cu siguranta lectura commenturilor de pe youtube o va face. Check it out :).

„I had nine lives but i lost all of them
And i’ve been searching in the night
And i’ve been searching in the rain
I tried to find them
But they disappeared
They walked away they dressed in black
They left my side and all i say
Is that i wasted time
When i looked for them
For now i know that things gone past
Are never to be found again
I had nine lives
But lost all of them

I had a plan
But never finished it
And i’ve been searching for the thought
And i’ve been searching in a haze
I try all days
To remember it
But now the blueprint in my mind has gone
My mind forgot the colour of direction
And my eyes they see the hands
That could have bulit
That could have constructed

The empire in my mind

The empire
I’ll never find
I had a plan
But that was where it ended”

Nu prea sunt de acord cu ideea de a renunta in cautarea „Imperiului”, insa, gandindu-ma mai mult, omul isi gaseste mai multe „Imperii” de-a lungul vietii sale, si poate pe unele trebuie pur si simplu sa le uite…

Dinu

The music guy: Phillip Glass

Uite cum ne prinde sesiunea de iarna cu stomacul plin de alcool si verdeturi, dar macar putem sa ne maceram creierul putin in muzica. Astazi ne vom holba la niscai Minimalism.

Termenul de minimal sunt sigur ca nu va este strain, din moment ce de cativa ani este the latest trend in cluburile de „bon ton”. Insa, ceea ce stim noi acum, este de fapt minimalism electro cu diferite influente fie ele de trance, fie de breakbeat, etc. De fapt, prin minimalism se intelege repetarea unui motiv muzical sau a unei fraze, obtinandu-se o structura circulara usor de inteles. Acest curent a aparut in anii ’60, facand parte din muzica experimentala, dar despre aceste lucruri poate alta data, la cererea poporului.

Inapoi la Phillip Glass, acest om a oferit maselor asa-numita „art music”, cel mai probabil ati auzit compozitiile lui in filme (The Truman Show, The Hours, Dracula, s.a.). Motivul pentru care muzica lui a facut parte din soundtrack-ul mai multor filme este caracterul repetitiv, dar si experienta lui in privinta teatrului experimental, melodiile putand fi folosite pe parti mai lungi de film, reusind sa pastreze aceeasi atmosfera.

Inca de mic a fost expus unei cantitati industriale de muzica, atat „clasica”, cat si muzica moderna, dar ce l-a influentat cel mai puternic a fost vizita la Paris, unde a fost imbibat cu filmele lui Jean Cocteau si aerul boem francez. Un alt factor important in modelarea lui ca muzician au fost studiile aprofundate asupra lucrarilor lui Mozart si Bach, alaturi de profesoara sa Nadia Boulanger.

Desi muzica lui este considerata minimalista, el o  apreciaza ca fiind „muzica repetitiva”, acest aspect devenind clar odata cu introducerea structurilor din ce in ce mai complexe si pline de emotie, cu influente din muzica indiana. Gradul de complexitate al compozitiilor sale a culminat cu „Muzica in 12 parti”, un spectacol de 4 ore, spectacol cu rolul de a sparge tiparele minimalismului si modernismului, dar si tiparele in care se incadrase P.Glass –  noile lucrari nu au fost primite bine de critici!

In avida dorinta de a se reinventa, a adus pe lume opera „Einstein pe plaja” – provocand ascultatorul la un amalgam de imagini metaforice in legatura cu Albert Einstein de la om la punct de referinta in fizica cuantica, de la cea mai cunoscuta ecuatie la holocaust nuclear. Insa, nu doar Einstein a fost personaj central in lucrarile sale, in Satyagraha ii evoca pe Mahatma Gandhi si Martin Luther King Jr. 

Glass considera ca cea mai importanta lucrarea a sa este „Akhenaton” pentru ca aici s-a jucat cu politonalitate si acordurile triatonale (acorduri formate din 3 note, urmand progresia de Radacina, Terta si Cvinta – de ex.: Do – Fa – Sol). Dar odata cu trecerea timpului, a inceput a se intoarce la structuri mai aerisite si simple, tinzand inspre Neobaroc si Neoclasicism – in opera sa „Asteptand barbarii” si in concertul solo pentru violoncel „Cantece si poezii pentru violoncel solo”.

Trivia:

– a compus soundtrack-uri pentru: „The Hours”, „Dracula”, „The thin blue line”, „Koyaanisqatsi”, „Cassandra’s Dream”, „The Illusionist” si alte cateva filme

– piesa „Pruit Igoe” apare in jocul „Grand Theft Auto IV” 

– sa ne bucuram ca suntem contemporani cu el 😀 , momentan traieste in Nova Scotia

– a compus alaturi de Aphex Twin, David Bowie, Mick Jagger, Leonard Cohen, Brian Eno si multi altii

– a lucrat ca taximetrist si instalator

– l-a intalnit pe cel de-al 14-lea Dalai Lama (funky or what!?)

– opera „Akhenaton” are versurile in limba Aramaica si Egipteana Veche

Sa speram ca il vom avea alaturi de noi multa vreme de acum incolo, pentru a ne gadila acolo unde ne place noua cel mai mult (va puteti gandi si la prostii). Pana data viitoare, astept comment-uri din partea fiecarei persoane care citeste aceste randuri (gotcha!) fie despre articol, fie despre ce sa fie articolul urmator.

Va urez o seara cat mai … „imbracata ca un ou” (look it up).

The music guy, 

Tiberiu

EAT, PRAY, LOVE („One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”)

MEA CULPA

Recunosc. Nu am vrut să citesc „Eat, Pray, Love” atunci când a apărut şi aş face acelaşi lucru cu orice altă carte în aceleaşi condiţii. Pentru că era peste tot, pentru că vedeam afişe mari în toate ceainăriile şi librăriile, pentru că titlul era scris cu roz iar autoarea, Elizabeth Gilbert, era o femeie americană plecată în vacanţă. Dar dacă nu era pentru un alt defect dintre ale mele (pe care îmi place să le numesc particularităţi), nu aş fi avut parte de această lectură. Aflată într-un orăşel din Montana nu am putut să rezist etichetei de 50 de cenţi lipită pe „Eat, Pray, Love”, pe raftul unui batrânel amabil care probabil vindea ce-i mai rămăsese prin bibliotecă la târgul de vechituri.

FLORI, FETE SAU BĂIEŢI

Pentru toate motivele arătate mai sus, posibilii cititori masculini s-ar putea arăta dezinteresaţi. Chiar eu am avut dubiile mele pentru că mi-e greaţă de cărţile frumos colorate care îţi sugerează cum să te îmbraci, cum să mănânci, cum să îţi tai unghiile şi să gândeşti pozitiv, poate-poate, după tot timpul consumat (timp în care viaţa trece, dragele mele) o să apară un bărbat ALTFEL (şi îmi aduc aminte cu amuzament de statusul unui bun prieten – „toţi bărbaţii sunt nişte la fel”). DAR vorbim aici de o femeie care a avut curajul să părăsească o viaţă care nu o împlinea, să divorţeze, să renunţe la toate bunurile şi să plece într-o călătorie de regăsire, care o aduce într-un ashram (un fel de şcoală de yoga) în India, unde ziua începe la ora 3:30 şi continuă în muncă şi meditaţie.  Nu mai zic nimic şi vreau să înceapă mica mea recenzie, doar atât: îmi cer scuze pentru citatele în engleză, dar cartea este mult prea savuroasă în limba ei originară (altfel, e ca şi cum ai traduce un profiterol într-o plăcintă).

ESTROGENUL – un hormon plin de umor

Da! O autoare amuzanta. Experienţa mea legată de literatura feminină a fost catastrofală la capitolul umor (şi o să înţelegeţi de ce): Virginia Woolf, Sylvia Plath, Simone de Beauvoir, Ludmila Uliţkaia… ăă… recunosc, şi surorile Brontë. Dar Gilbert emană un amuzament inteligent, chiar şi atunci când ar trebui să se cufunde în relatări emo despre depresia post divorţ, sau despre obsesia care i-a frânt inima, sau despre cum a frecat podelele ashramului timp de 4 luni.

Nu mai insist, femeia e amuzantă, m-am trezit râzând în hohote după o descriere de pe stadion (unde mergea să înveţe mai bine limba italiană) a unui nene care urla „VAFFANCULO! STRONZO! TRADITORE!” lui Albertini de la Lazio. Sau bătrânul vraci indonezian care îi spune, după fiecare vizită „see you later aligator”. Fiecare pagină are perluţa ei (o tămăduitoare din Bali observă „I can tell by your knees that you don’t have much sex lately” – „Why? Because they’re so close together?”).

FIECARE ORAŞ ARE CUVÂNTUL LUI

Asta află de la un prieten în Italia, că există un cuvânt care trece prin mintea oricărui rezident, iar cuvântul Romei este SEX. Eu ma tot întreb – la ce se gândesc oare bucureştenii şi care e cuvântul lor?

Scopul scuză mijloacele, aşa că vă rog să mă scuzaţi că v-am folosit libidoul să ajung la (în opinia mea) cel mai interesant aspect al cărţii – vocabularul şi învăţăturile spirituale. Odată cu intrarea în ashramul indian şi mai târziu, după aterizarea în Bali, cartea ne inghonteşte cu ceva cultură generală şi termeni religiosi. Şi dacă tot am ajuns la partea mea preferată, o să îmi iau răgaz să înting toată pâinea în sosul lexical. „Shaktipat” înseamnă iniţierea divină, „jad” reprezintă inerţia din care omul trebuie să iasă şi să se disciplineze pentru a nu mai pierde timpul. „Kundalini shakti” este suprema energie divină care te poartă spre întâlnirea cu perfecţiunea, iar un lucru curios este cum fiecare transă meditativă care a dus spre viziunea lui Dumnezeu este asemănător descrisă în toate religiile – această energie („ki” pentru japonezi, „chi” pentru chinezi, „taksu” pentru balinezi, „Sfântul Duh” pentru creştini) umple corpul (în unele culturi descrisă precum venirea unui şarpe) şi duce spiritul prin 7 trepte diferite către divinitate.

Iar pentru sceptici, sau oameni care pur şi simplu nu pot trece peste ascoierea Yoga-Bivolaru, o să vă transmit câteva citate care au cel puţin valoare de învăţături sau teme pentru meditaţie filosofică. O bătrână îi spune „There are only two questions that human beings have fought over, all through history: How much do you love me? And Who’s in charge?”. Guru o îndeamnă „be a scientist of your own spiritual experience”, iar un prieten o avertizează „You can’t let yourself off the hook anytime you want, Liz. That’s the divine contract of a little something we call free will.”. „The Zen masters always say that you cannot see your reflection in running water, only in still water”. Şi preferata mea: vorbind despre învăţătura greşită care îi îndeamnă pe oameni să îşi schimbe complet caracterul şi să renunţe la propria individualitate, Guru spune „To know God, you need only to renounce one thing – your sense of division from God.”

COADA LUI KRONI (google it)

Dacă încă nu v-am convins sa citiţi cartea, ceea nu înseamnă timp pierdut pentru mine, ci pentru voi (ha!), o să renunţ la orice fel de principiu, chiar dacă nu e al meu şi o să vă învăţ la prostii, pentru că e o lectură care chiar merită. Primul argument (cel mai stupid, dar mereu eficient) – se citeşte foarte (ce cuvânt în afară de „uşor”?) uşor (ultima bere mi-a omorât neuronii cu sinonime), 300 de pagini care au mers ca unse in 3 zile. Apoi, dacă eşti prea macho să te expui în autobuz cu o carte drăguţ colorată, rupe şi tu o copertă cu Sven Hassel şi ascunde-te după ea (nah, şi dacă ţii la romanele tale cu Războaiele Mondiale, rup eu din biblioteca lu’ tata, că are dubluri). Băi, dacă nici aşa nu merge, poţi să mă suni şi îţi povestesc. Iar ca ultimă soluţie (dar te rog, asta după ce le-ai încercat pe toate celelalte), uită-te la filmul care apare în 2010… dar fii atent/ă că e cu Julia Roberts în rolul principal şi s-ar putea să spui mai apoi că tot articolul ăsta e o minciună .

A voastra,

Elena din Byblos (versiunea cu ochelari a verisoarei mele din Troia)

Entourage – Sex and the City for guys?

Nu o sa pun prea mult accent pe comparatia cu Sex and the City, din moment ce nu am vazut mai mult de cateva episoade la viata mea, insa din auzite, e cea mai buna metoda de a incepe sa povestesc despre acest serial, care m-a tinut lipit de ecran de-a lungul celor 6 sale sezoane (deocamdata).

Inca dupa primele episoade vizionate, am putut spune cu mana pe inima, „finally, a show for guys!”. De ce? Let’s find out…
Entourage este un serial ce il urmareste pe Vincent Chase, un tanar actor la Hollywood, ce pare sa fie la inceputul unei cariere stralucite de megastar. Originar din Queens, New York, a pornit spre Hollywood alaturi de fratele sau, Johnny „Drama”, la randul sau actor, insa nici pe departe unul de succes, si bunii sai prieteni Eric Murphy („E.”), ce are slujba de manager al lui Vince, si Turtle, a.k.a. the driver. Vince are norocul de a fi ochit de unul din cei mai puternici agenti de la Hollywood, Ari Gold, care face tot posibilul pentru a-l tine multumit; desi vrea sa scoata bani de pe urma lui, ajunge sa fie singurul client fata de care chiar sa aiba un atasament. Cariera lui Vincent are urcusuri si coborasuri, apogeul sau, pana acum, fiind atins prin aparitia lui in filmul Aquaman, regizat de James Cameron (ca tot s-a inceput o dezbatere pe tema Avatar pe blog :)) ). Ce e chiar haios, e ca James Cameron insusi apare in serial, in episoadele cu pricina. De fapt, sunt zeci de astfel de aparitii, printre care le mai enumar pe cele ale lui Frank Darabont, Jessica Alba, Jimmy Kimmel, Mark Wahlberg, Matt Damon, etc…
Serialul, aparent unul de imagine, ascunde in spatele lui niste mesaje care chiar pun pe ganduri… Acuza, in primul rand, fenomenul nepotismului. Cei 3 din anturajul lui Vince, Drama, E. si Turtle, isi duc existenta pe seama celei a tanarului actor. El e sursa lor de venit, cheia lor in succesul social, practic, ei isi datoreaza viata la Hollywood fratelui si prietenului lor. Insa are loc un implicit quid pro quo, intrucat si actorul este dependent de ei, si nu isi poate conduce cariera fara sfaturile si ajutorul lor. Desi reprezinta tipul actorului hollywoodian lipsit de personalitate, Vince are atuurile sale, cel mai important fiind faptul ca nu vrea sa faca un film doar pentru bani, he’s in it for the art. Ari, insa, „the blood sucking maggot”, dar in acelasi timp prieten cu Vince, nu isi doreste decat ca protejatul lui sa ajunga un hit, si e dispus sa practice oricat pupincurism e necesar pentru a obtine asta.

Serialul este produs de Mark Wahlberg (The Italian Job, Rockstar), si rumor has it ca ar fi inspirat din povestea sa la Hollywood. Toate personajele au un referent in realitate, indiferent cat de subtila ar fi reprezentarea prin personaj. De exemplu, agentul Ari Gold este de fapt inspirat de Ari Emanuel, agentul lui Vin Diesel si Larry David printre altii, iar trasaturile lor par sa fie asemanatoare… Este personajul de la care s-a pornit celebra exclamatie „let’s hug it out, bitch!”.

De la Seinfeld incoace nu am savurat asa de tare un serial, merita, e un American Dream reprezentat cu gust si care provoaca niste intrebari si cugetari, totul foarte subtil amplasat. Check it out :). Ruleaza si pe Pro Cinema, dar nu stiu exact zilele si ora, dar nu cred ca e greu de aflat…

Cum ar fi frate sa ai o viata ca asta?

Dinu

The music guy: Yann si Gheorghe numarau o oaie…

Pentru ca mi s-a cerut, atunci va voi da… recenzia concertului din toamna 2009 a lui Yann Tiersen din perspectiva subsemnatului. Aceasta recenzie este deja de ceva vreme pe blogul KinEthics, dar am zis ca ar fi bine sa sada aici alaturi de celelalte articole.

”

Dupa mult, mult timp, pe plaiurile mioritice a pus (din nou) piciorul unul dintre muzicienii mei preferati, Yann Tiersen. Am fost atat de bucuros cand am vazut ca va tine un concert in draga noastra urbe.In mod evident, primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi iau bilet.

Ieri seara am fost la concert and it was…. ok. Nu a fost prost, nu a fost bun, a fost doar ok.

Sincer sunt dezamagit, din mai multe motive, sonorizare oribila (sunet asemanator tipatului unor elani obligati sa manance sticla pisata, cat timp cineva ii arde cu fierul incins!), playlist destul de monoton, contactul cu publicul a fost aproape inexistent si multe greseli ale interpretilor.

Nu ma intelegeti gresit, eu il apreciez pe Yann Tiersen foarte mult, dar stilul abordat aseara, un indie/experimental/new wave amestecat cu synth/electronica, m-a lasat rece. Din tot playlist-ul de aseara, cateva melodii au iesit in fata, Sur le fil (cu cateva greseli :p ), Le rade si un nou aranjament pentru Comptine d’un autre ete: L’apres midi.

Ca sa intelegeti ca nu sunt singurul cu aceste ganduri, in timpul concertului oamenii tot plecau. Mare pacat, sincer speram sa raman paf!

In ciuda acestui mic fiasco, voi continua sa-i ascult muzica, pentru ca merita. ”

Mai jos va las cateva din piesele lui Tiersen, pe care le ador.

Pentru astazi atat va las, dar maine-poimaine vin cu un nou articol.

The music guy,

Tiberiu