Pe undeva prin Cartea cu Apolodor pinguinul ajunge pe țărmul Syrtelor.
Întâmplător ajung și eu să citesc cartea „Țărmul Syrtelor”.
Aldo e un tânăr obișnuit într-un oraș mort. Duce o existență acceptabilă, desigur, cam totul îl lasă indiferent. Orașul e Orsenna, o capitală veche și respectabilă care de trei sute de ani se preface că e în război.
Romanul începe claustrofobic, dar lin cu Aldo realizâmd că existența lui perfect acceptabilă până atunci îl cam sufocă. Mișcându-se ca în vis, cu geutatea rutinei încă destul de comodă pe umeri, Aldo cere să plece într-o călătorie. E trimis „dincolo de vagile lui dorințe de schimbare” pe îndepărtatul țărm al Syrtelor. Totul continuă ca de obicei, petrecerea de adio seamănă cu atâtea altele de dinainte, acoperită doar de o jenă subtilă a celorlalți față de el, cel ce urma să se desprindă.
Pe Țărmul Syrtelor se așteaptă. Nu mai e rutină, nu mai sunt tinerii prea adaptați situației pentru a mai vedea vreo alta, e pur și simplu gol. Țara continuă un război de trei sute de ani cu un mitic Farghestan, dușman perpetuu, niciodată văzut și tocmai de aceea prezent în mintea tuturor. Marea ce desparte cele două țărmuri rivale a rămas de secole netraversată, deși vapoarele Syrtelor așteaptă, așteaptă încă de la început. E un război care nu a apucat să fie distrugător pentru că nu s-a întâmplat. Dar presentimentul înfruntării, dorința, teama și dezamăgirea se tot amestecă în gol, se învechesc și se confundă una pe alta. Oamenii de pe țărmul Syrtelor nu sunt războinici. Doar generalul Marino, expediat de locuitorii capitalei ca plicticos, pare să înțeleagă ce sens mai au vaporul nemișcat sau fortăreața, dar nici el nu mai crede în vreo înfruntare.
Aldo lasă timpul să zboare și incearcă să învețe acest nou fel de gol, nejustificat, pur. Și în pustiul țărmurilor ceața începe în sfârșit să se împrăștie. Aldo găsește o serie de coridoare și, printre ele, camera hărților. Sentimentul care va sparge până la urmă pojghița groasă a acelui somn-treaz e superb formulat „era dintre cele ce dezorientează acel ac al magnetului invizibil care ne ferește să deviem de pe linia confortabilă a vieții- care ne arată, în afara oricărui fel de justificări, un loc atrăgător, un loc unde e bine, fără discuție, să stai.”
Și în afara oricărei justificări Aldo continuă să-și sape drumul prin somnul general, de atâtea ori și al lui. Motivele i se dezvăluie, deși nu ghicește care ar putea să fie urmările lor. Vorbește în multele pagini de curgătoare singurătate despre „nevoia subită de despuiere” pentru care chemase acel exil. Vede vapoare pe marea liniștită și nu știe dacă să le creadă reale sau nu. Rupe granițele tacite ale apelor pentru a vedea mai departe, nu plănuiește nimic de dinainte, deși camera hărților îl atrage tot mai mult. Ocupat cu nisipul și ceața vieții de dinainte nu ghicește că totul e atât de ușor de schimbat.
Dar nu acțiunea e cea care îi dă romanului aerul magic, ușor sufocant. Sunt mai mult plimbările fără rost, conversațiile-monologuri dintre generalul Marino și Aldo, primul odihnindu-se mereu, trăindu-și voluptatea irosirii, stagnării, al doilea înaintând orbește. Generalul își apără țărmul sterp cu tandrețe „Îți reproșez că nu ești destul de umil să refuzi visul somnului acestor pietre. Visurile lor sunt violente…”. Visuri de luptă îngropate care ies încet la suprafață de sub hărți și vorbe.
Aldo e poate cel ce simte cel mai puțin lumea schimbându-se în jurul său, deși el e provocatorul. Somnul pe care el, primul, îl clătinase, îl înconjoară dens. Până la sfârșit crede că reînceperea războiului ține de fantastic și totuși privește cu dorință către întinsul mării, după orizont, acolo unde se spune că ar fi Farghestanul.
Cei din interiorul țării încep să ghicească ceva nou. Masele iau vocea unui preot într-un discurs puternic despre trezire „Care dintre noi nu și-a împins mai departe visele și nu s-a gândit că ar putea să doarmă mult mai bine dacă și-ar face din propriul său trup un culcuș plăcut, iar din creștetul său, o pernă? Aici, in noaptea asta, blestem în voi această înnămolire. Blestemat fie omul prins pe de-a-ntregul în firele lucrurilor. Blestem lutul prea greu, mâna care s-a încurcat în lucrările ei, brațul amorțit în auatul pe care l-a frământat”.
Țara își refuză letargia. E bătrână și obosită, dar îl urmează pe tânăr. Dar până la sfârșit prăbușirea Orsennei și, odată cu ea, a inutilului țărm, pare doar o vagă posibilitate în monologul adormit al lui Aldo.
Nu povestesc sfârșitul. Dar citez o ultimă replică perfectă a conducătorului Orsennei, atingând povestea lui Aldo și prinzându-i direcția : „Există un anumit soi de filosofi care cresc ca lichenii, pe ruine. Ei preamăresc sucurile aerului și blestemă ceea ce crește în pământul grasș ei îți vor atrage atenția asupra inutilității experienței și te vor stârni asupra a tot ce nu e născut în uscăciune; dar, crede-mă, merită să-ți înfigi rădăcinile- merită să conduci chiar un stat care se prăbușește, înaintezi printre garduri vii de oameni încovoiați și, dacă ești amator de oameni, merită să observi omul încovoiat, cu asta câștigi timp.”
Cartea mi se pare o pierdere întru găsire. O rotire adormită care își așteaptă alunecarea. Mai mult de atât nu. Dar e destul. În peisajul cuvintelor bătrânilor trezindu-se, ale tânărului mirându-se și pierzându-se. Imaginile depășesc de multe ori acțiunea, o lasă transparentă după perdeaua lor grea. E o carte destul de barocă. De obicei îmi place proza simplă, dar aici pot să fac o excepție.
Și Apolodor? Ce căuta el pierdut pe țărmul Syrtelor, obosit la culme într-o căldură tropicală? Mi se pare că și pinguinul face un fel de călătorie adormită-nesfârșită. Se tot pierde în rime și locuri intenționat naive și nu prea știe dacă e bine sau nu că a plecat de la circ sau dacă își dorește cu adevărat în Labrador. Tot o plictiseală nu tocmai neplăcută îl îndeamnă să călătorească un pic prea departe pentru gustul lui.
„Țărmul Syrtelor” e de altfel tradus de Gellu Naum (da, el a scris Apolodor). Mare noroc; nu știu (dar chiar aș fi curioasa) dacă originalul franțuzesc are plutirea suprarealistă a variantei noaste.
Anastasia
Blogul Generozitatii Culturale 