TANGO – prima poveste

Tango – în moarte cerebrală sau resuscitat, un pacient mereu pe masa de operaţie

(M-am abţinut să pun cuvinte de amor în titlu, dar o sa explodez în cele ce urmează)

Haideţi să începem cu ce NU este El Tango. Tango nu este un dans reprezentativ pentru Argentina, deşi se numeşte tango argentinian. Este un dans specific metropolei Buenos Aires, şi într-un fel pare normal deoarece un dans atât de sofisticat, intim şi modern nu se practica în zonele rurale – în ferme (estancias). Însuşi cuvântul „tango” are o etimologie sinuoasă. Prima consacrare a termenului datează din 1803 şi reprezenta un joc. Abia în 1889 cuvântul a căpătat semnificaţia de „fiesta y bailes de negros y de gente de pueblo en América” (sărbătoare şi dans al populaţiei de culoare şi al populaţiei rurale din America), evoluând până la definiţia de astăzi, aceea de dans al perechii înlănţuite, îmbrăţişate, şi muzica specifică. Dar se spune că acest cuvânt a intrat în America Latină prin intermediul sclavilor portughezi şi al dialectului lor. Locul unde se reuneau sclavii era numit „tango”, iar suburbiile din Buenos Aires unde locuiau aceştia a luat acelaşi nume. Însă nu se poate atribui originea dansului şi a muzicii unui singur grup etnic, din moment ce la sfârşitul secolului XIX Argentina primea un număr mare de imigranţi. Povestea de început rămâne învăluită în mister, însă la evoluţia spectaculoasă şi declinul prematur a stat martoră o lume întreagă.

POVEŞTI DESPRE ORIGINI

Dansurile care se practicau de obicei se numeau „contradanza”, partenerii stăteau faţă în faţă şi se atingeau foarte rar iar mişcările lor erau lineare. Se pare că iniţial tangoul era dansat la periferia oraşului sau în bordeluri, deoarece îmbrăţişarea era prea intimă pentru o „fată cuminte”. Ba chiar, neavând o pereche feminină, bărbaţii erau nevoiţi să practice dansul unii cu alţii. În tango nu este obligatoriu (spre deosebire de alte forme de dans) ca perechea să aibă o parte masculina şi una feminină – ah, acum înţelegeţi ce artă intrigantă? – pot dansa bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie. Ţineţi minte scena de tango din Frida? Şi da, oricare dintre cei doi sau cele două poate să conducă.

Încetul cu încetul tangoul a început să pătrundă în toate straturile societăţii, în ciuda atitudinii de ostilitate şi a blamării de către „figurile morale” ale politicii. Bărbaţii care căutau distracţii sau milongas (petreceri) la periferie, veneau acasă şi îşi învăţau surorile cum să danseze tango (bineînţeles, varianta cuminte a dansului, fără „quebradas y cortes” , cosiderate mişcări obscene). Odată cu dezvoltarea puternică a ţării lor, argentinienii bogaţi au început să călătorească în Europa şi să aducă la petrecerile lor dansul oraşului Buenos Aires. Unul dintre primele tangouri „Yo soy la morocha” (Eu sunt bruneta) datează din 1906.

Tangoul a învăluit metropolele europene aducând un nou spirit şi o nouă modă – evident, rochiile au devenit mai puţin rigide şi mai permisive pentru tot felul de mişcări. Şi iată că, tangoul s-a întors din Europa în Argentina cu o nouă imagine şi cu toate porţile deschise pentru a deveni o emblemă naţională.

AH, EPOCA DE AUR

Cum a devenit tangoul din dans murdar şi indecent un indice cultural e un pic ironic dar ce s-a întâmplat mai apoi merită toată atenţia ochilor, urechilor şi mai ales acel organ sensibil… oricare vreţi voi. Din momentul revenirii în Argentina, începe apoca de aur a tangoului, iar unul dintre oamenii cărora trebuie să le mulţumim veşnic este Gerardo Matos Rodriguez, unuguayanul care a compus cea mai cunoscută melodie tango – La Cumparsita:

Din păcate, el a oferit piesa unei orchestre din Montevideo sub anonimat, şi după ce a aflat că  La Cumparsita devenise hit atât în America de Sud, cât şi în Europa, şi-a petrecut 20 de ani prin tribunale încercând să obţină recunoaşterea dreptului de autor.

Şi Carlos Gardel a interpretat La Cumparsita sub numele de „Si supieras” (Dacă ai şti)  , dar pe el îl iertăm, pentru că viaţa sa artistică a marcat perioada de aur a tangoului argentinian. El a fost, dacă îmi permiteţi să mânjesc un pic acest articol, un fel de rockstar al tangoului. Muzica sa a fost cea care ajutat la pătrunderea acestui gen în căminele oamenilor din toată lumea ca o muzică respectabilă şi decentă, ştergând practic o istorie a începuturilor suburbane. Scena de tango din Scent of a Woman are pe fundal o melodie a lui Gardel

Filme de epocă în care îl puteţi vedea pe Gardel cântând găsiţi aici, dacă vreţi să vă simţiţi eleganţi şi misterioşi.

Epoca de aur a fost epoca marilor orchestre.

Orchestra lui Juan D’Arienzo, denumit El Rey del Compás (regele ritmului):

http://www.youtube.com/watch?v=VUiH_HpWYSc

http://www.youtube.com/watch?v=rXVgQA5_ByE

Orchestra Francisco Canaro:

(observaţi influenţele valsului vienez?)

Orchestra Aníbal Troilo:

Mai e mult din poveste, asa ca pe moment scriu un „VA URMA”. Mai avem de parcurs declinul epocii de aur şi revenirea tangoului. Vom asculta Piazzola si Gotan Project şi vom vedea cum arată şi cum se numesc mişcările care fac tangoul atât de pasional…

EAT, PRAY, LOVE („One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”)

MEA CULPA

Recunosc. Nu am vrut să citesc „Eat, Pray, Love” atunci când a apărut şi aş face acelaşi lucru cu orice altă carte în aceleaşi condiţii. Pentru că era peste tot, pentru că vedeam afişe mari în toate ceainăriile şi librăriile, pentru că titlul era scris cu roz iar autoarea, Elizabeth Gilbert, era o femeie americană plecată în vacanţă. Dar dacă nu era pentru un alt defect dintre ale mele (pe care îmi place să le numesc particularităţi), nu aş fi avut parte de această lectură. Aflată într-un orăşel din Montana nu am putut să rezist etichetei de 50 de cenţi lipită pe „Eat, Pray, Love”, pe raftul unui batrânel amabil care probabil vindea ce-i mai rămăsese prin bibliotecă la târgul de vechituri.

FLORI, FETE SAU BĂIEŢI

Pentru toate motivele arătate mai sus, posibilii cititori masculini s-ar putea arăta dezinteresaţi. Chiar eu am avut dubiile mele pentru că mi-e greaţă de cărţile frumos colorate care îţi sugerează cum să te îmbraci, cum să mănânci, cum să îţi tai unghiile şi să gândeşti pozitiv, poate-poate, după tot timpul consumat (timp în care viaţa trece, dragele mele) o să apară un bărbat ALTFEL (şi îmi aduc aminte cu amuzament de statusul unui bun prieten – „toţi bărbaţii sunt nişte la fel”). DAR vorbim aici de o femeie care a avut curajul să părăsească o viaţă care nu o împlinea, să divorţeze, să renunţe la toate bunurile şi să plece într-o călătorie de regăsire, care o aduce într-un ashram (un fel de şcoală de yoga) în India, unde ziua începe la ora 3:30 şi continuă în muncă şi meditaţie.  Nu mai zic nimic şi vreau să înceapă mica mea recenzie, doar atât: îmi cer scuze pentru citatele în engleză, dar cartea este mult prea savuroasă în limba ei originară (altfel, e ca şi cum ai traduce un profiterol într-o plăcintă).

ESTROGENUL – un hormon plin de umor

Da! O autoare amuzanta. Experienţa mea legată de literatura feminină a fost catastrofală la capitolul umor (şi o să înţelegeţi de ce): Virginia Woolf, Sylvia Plath, Simone de Beauvoir, Ludmila Uliţkaia… ăă… recunosc, şi surorile Brontë. Dar Gilbert emană un amuzament inteligent, chiar şi atunci când ar trebui să se cufunde în relatări emo despre depresia post divorţ, sau despre obsesia care i-a frânt inima, sau despre cum a frecat podelele ashramului timp de 4 luni.

Nu mai insist, femeia e amuzantă, m-am trezit râzând în hohote după o descriere de pe stadion (unde mergea să înveţe mai bine limba italiană) a unui nene care urla „VAFFANCULO! STRONZO! TRADITORE!” lui Albertini de la Lazio. Sau bătrânul vraci indonezian care îi spune, după fiecare vizită „see you later aligator”. Fiecare pagină are perluţa ei (o tămăduitoare din Bali observă „I can tell by your knees that you don’t have much sex lately” – „Why? Because they’re so close together?”).

FIECARE ORAŞ ARE CUVÂNTUL LUI

Asta află de la un prieten în Italia, că există un cuvânt care trece prin mintea oricărui rezident, iar cuvântul Romei este SEX. Eu ma tot întreb – la ce se gândesc oare bucureştenii şi care e cuvântul lor?

Scopul scuză mijloacele, aşa că vă rog să mă scuzaţi că v-am folosit libidoul să ajung la (în opinia mea) cel mai interesant aspect al cărţii – vocabularul şi învăţăturile spirituale. Odată cu intrarea în ashramul indian şi mai târziu, după aterizarea în Bali, cartea ne inghonteşte cu ceva cultură generală şi termeni religiosi. Şi dacă tot am ajuns la partea mea preferată, o să îmi iau răgaz să înting toată pâinea în sosul lexical. „Shaktipat” înseamnă iniţierea divină, „jad” reprezintă inerţia din care omul trebuie să iasă şi să se disciplineze pentru a nu mai pierde timpul. „Kundalini shakti” este suprema energie divină care te poartă spre întâlnirea cu perfecţiunea, iar un lucru curios este cum fiecare transă meditativă care a dus spre viziunea lui Dumnezeu este asemănător descrisă în toate religiile – această energie („ki” pentru japonezi, „chi” pentru chinezi, „taksu” pentru balinezi, „Sfântul Duh” pentru creştini) umple corpul (în unele culturi descrisă precum venirea unui şarpe) şi duce spiritul prin 7 trepte diferite către divinitate.

Iar pentru sceptici, sau oameni care pur şi simplu nu pot trece peste ascoierea Yoga-Bivolaru, o să vă transmit câteva citate care au cel puţin valoare de învăţături sau teme pentru meditaţie filosofică. O bătrână îi spune „There are only two questions that human beings have fought over, all through history: How much do you love me? And Who’s in charge?”. Guru o îndeamnă „be a scientist of your own spiritual experience”, iar un prieten o avertizează „You can’t let yourself off the hook anytime you want, Liz. That’s the divine contract of a little something we call free will.”. „The Zen masters always say that you cannot see your reflection in running water, only in still water”. Şi preferata mea: vorbind despre învăţătura greşită care îi îndeamnă pe oameni să îşi schimbe complet caracterul şi să renunţe la propria individualitate, Guru spune „To know God, you need only to renounce one thing – your sense of division from God.”

COADA LUI KRONI (google it)

Dacă încă nu v-am convins sa citiţi cartea, ceea nu înseamnă timp pierdut pentru mine, ci pentru voi (ha!), o să renunţ la orice fel de principiu, chiar dacă nu e al meu şi o să vă învăţ la prostii, pentru că e o lectură care chiar merită. Primul argument (cel mai stupid, dar mereu eficient) – se citeşte foarte (ce cuvânt în afară de „uşor”?) uşor (ultima bere mi-a omorât neuronii cu sinonime), 300 de pagini care au mers ca unse in 3 zile. Apoi, dacă eşti prea macho să te expui în autobuz cu o carte drăguţ colorată, rupe şi tu o copertă cu Sven Hassel şi ascunde-te după ea (nah, şi dacă ţii la romanele tale cu Războaiele Mondiale, rup eu din biblioteca lu’ tata, că are dubluri). Băi, dacă nici aşa nu merge, poţi să mă suni şi îţi povestesc. Iar ca ultimă soluţie (dar te rog, asta după ce le-ai încercat pe toate celelalte), uită-te la filmul care apare în 2010… dar fii atent/ă că e cu Julia Roberts în rolul principal şi s-ar putea să spui mai apoi că tot articolul ăsta e o minciună .

A voastra,

Elena din Byblos (versiunea cu ochelari a verisoarei mele din Troia)