Julien Gracq – Țărmul Syrtelor

     Pe undeva prin Cartea cu Apolodor pinguinul ajunge pe țărmul Syrtelor.

     Întâmplător ajung și eu să citesc cartea „Țărmul Syrtelor”.

     Aldo e un tânăr obișnuit într-un oraș mort. Duce o existență acceptabilă, desigur, cam totul îl lasă indiferent. Orașul e Orsenna, o capitală veche și respectabilă care de trei sute de ani se preface că e în război.

      Romanul începe claustrofobic, dar lin cu Aldo realizâmd că existența lui perfect acceptabilă până atunci îl cam sufocă. Mișcându-se ca în vis, cu geutatea rutinei încă destul de comodă pe umeri, Aldo cere să plece într-o călătorie. E trimis „dincolo de vagile lui dorințe de schimbare” pe îndepărtatul țărm al Syrtelor. Totul continuă ca de obicei, petrecerea de adio seamănă cu atâtea altele de dinainte, acoperită doar de o jenă subtilă a celorlalți față de el, cel ce urma să se desprindă.

   Pe Țărmul Syrtelor se așteaptă. Nu mai e rutină, nu mai sunt tinerii prea adaptați situației pentru a mai vedea vreo alta, e pur și simplu gol. Țara continuă un război de trei sute de ani cu un mitic Farghestan, dușman perpetuu, niciodată văzut și tocmai de aceea prezent în mintea tuturor. Marea ce desparte cele două țărmuri rivale a rămas de secole netraversată, deși vapoarele Syrtelor așteaptă, așteaptă încă de la început. E un război care nu a apucat să fie distrugător pentru că nu s-a întâmplat.  Dar presentimentul înfruntării, dorința, teama și dezamăgirea se tot amestecă în gol, se învechesc și se confundă una pe alta. Oamenii de pe țărmul Syrtelor nu sunt războinici. Doar generalul Marino,  expediat de locuitorii capitalei ca plicticos, pare să înțeleagă ce sens mai au vaporul nemișcat sau fortăreața, dar nici el nu mai crede în vreo înfruntare.    

    Aldo lasă timpul să zboare și incearcă să învețe acest nou fel de gol, nejustificat, pur. Și în pustiul țărmurilor ceața începe în sfârșit să se împrăștie. Aldo găsește o serie de coridoare și, printre ele, camera hărților. Sentimentul care va sparge până la urmă pojghița groasă a acelui somn-treaz e superb formulat „era dintre cele ce dezorientează acel ac al magnetului invizibil care ne ferește să deviem de pe linia confortabilă a vieții- care ne arată, în afara oricărui fel de justificări, un loc atrăgător, un loc unde e bine, fără discuție, să stai.”

   Și în afara oricărei justificări Aldo continuă să-și sape drumul prin somnul general, de atâtea ori și al lui. Motivele i se dezvăluie, deși nu ghicește care ar putea să fie urmările lor.  Vorbește în multele pagini de curgătoare singurătate despre „nevoia subită de despuiere” pentru care chemase acel exil. Vede vapoare pe marea liniștită și nu știe dacă să le creadă reale sau nu. Rupe granițele tacite ale apelor pentru a vedea mai departe, nu plănuiește nimic de dinainte, deși camera hărților îl atrage tot mai mult. Ocupat cu nisipul și ceața vieții de dinainte nu ghicește că totul e atât de ușor de schimbat.

     Dar nu acțiunea e cea care îi dă romanului aerul magic, ușor sufocant. Sunt mai mult plimbările fără rost, conversațiile-monologuri dintre generalul Marino  și Aldo, primul odihnindu-se mereu, trăindu-și voluptatea irosirii, stagnării, al doilea înaintând orbește.  Generalul își apără țărmul sterp cu tandrețe „Îți reproșez că nu ești destul de umil să refuzi visul somnului acestor pietre. Visurile lor sunt violente…”. Visuri de luptă îngropate care ies încet la suprafață de sub hărți și vorbe.

    Aldo e poate cel ce simte cel mai puțin lumea schimbându-se în jurul său, deși el e provocatorul. Somnul pe care el, primul, îl clătinase, îl înconjoară dens. Până la sfârșit crede că reînceperea războiului ține de fantastic și totuși privește cu dorință către întinsul mării, după orizont, acolo unde se spune că ar fi Farghestanul.

    Cei din interiorul țării încep să ghicească ceva nou. Masele iau vocea unui preot într-un discurs puternic despre trezire „Care dintre noi nu și-a împins mai departe visele și nu s-a gândit că ar putea să doarmă mult mai bine dacă și-ar face din propriul său trup un culcuș plăcut, iar din creștetul său, o pernă? Aici, in noaptea asta, blestem în voi această înnămolire. Blestemat fie omul prins pe de-a-ntregul în firele lucrurilor. Blestem lutul prea greu, mâna care s-a încurcat în lucrările ei, brațul amorțit în auatul pe care l-a frământat”.

    Țara își refuză letargia. E bătrână și obosită, dar îl urmează pe tânăr. Dar până la sfârșit prăbușirea Orsennei și, odată cu ea, a inutilului țărm, pare doar o vagă posibilitate în monologul adormit al lui Aldo.

     Nu povestesc sfârșitul. Dar citez o ultimă replică perfectă a conducătorului Orsennei, atingând povestea lui Aldo și prinzându-i direcția : „Există un anumit soi de filosofi care cresc ca lichenii, pe ruine. Ei preamăresc sucurile aerului și blestemă ceea ce crește în pământul grasș ei îți vor atrage atenția asupra inutilității experienței și te vor stârni asupra a tot ce nu e născut în uscăciune; dar, crede-mă, merită să-ți înfigi rădăcinile- merită să conduci chiar un stat care se prăbușește, înaintezi printre garduri vii de oameni încovoiați și, dacă ești amator de oameni, merită să observi omul încovoiat, cu asta câștigi timp.”

    Cartea mi se pare o pierdere întru găsire. O rotire adormită care își așteaptă alunecarea. Mai mult de atât nu. Dar e destul. În peisajul cuvintelor bătrânilor trezindu-se, ale tânărului mirându-se și pierzându-se. Imaginile depășesc de multe ori acțiunea, o lasă transparentă după perdeaua lor grea. E o carte destul de barocă. De obicei îmi place proza simplă, dar aici pot să fac o excepție.

     Și Apolodor? Ce căuta el pierdut pe țărmul Syrtelor, obosit la culme într-o căldură tropicală? Mi se pare că și pinguinul face un fel de călătorie adormită-nesfârșită. Se tot pierde în rime și locuri intenționat naive și nu prea știe dacă e bine sau nu că a plecat de la circ sau dacă își dorește cu adevărat în Labrador. Tot o plictiseală nu tocmai neplăcută îl îndeamnă să călătorească un pic prea departe pentru gustul lui.

       „Țărmul Syrtelor” e de altfel tradus de Gellu Naum (da, el a scris Apolodor). Mare noroc; nu știu (dar chiar aș fi curioasa) dacă originalul franțuzesc are plutirea suprarealistă a variantei noaste. 

        Anastasia

Simona Popescu – Exuvii

„Aș suferi ca un câine dacă aș inventa ceva care să nu mă conțină”

Exuvie înseamnă înveliș și pe parcursul a 300 de pagini, Simona Popescu prinde fiecare astfel de înveliș, întorcându-se la diferite vârste, la diferite stări pentru a se înțelege pe ea cea de acum. 

Cartea nu e un jurnal, nu poate fi vorba nici de memorii, pentru că autoarea nu povestește, ci leaga și construiește. Se contruiește pentru prezent și pentru viitor și amintirile îi curg sincer și spontan. Vorbește despre jocuri și despre cărți, despre singurătate și despre dulapul în care se închidea când era mică, despre romanul siropos de la 14 ani. Scrie apoi despre lucruri ce parcă îmi aparțin, avansează și ajunge să mă caracterizeze caracterizându-se. Mă simt ca unul din exuviile ei. 

Mă întreb până unde ar fi valabilă chestia asta, cât de mult ni s-ar asemăna amintirile, gândurile și, mai ales, secretele, dacă ne-am arăta sinceri. Oare toți îngropăm același exuvii? O imensă groapă comună pe care fiecare o crede numai a lui, pe care fiecare încearcă să o acopere cât mai bine cu noile sale calități. Nu știu și parcă nici nu cred să fie așa, dar simt că scufundându-mă în carte mă scufund în mine. Uneori mi-a fost chiar rușine și în câteva rânduri, uitând cea mai elementară logică, m-am întrebat de unde a putut Simona Popescu să afle atâtea despre mine. Subliniez până când îmi dau seama că am înnegrit toată pagina. După ce termin volumul, citesc în postfața lui Emil Brumaru „Ca să-i trec silabele prin sânge, prin nervi etc. ar trebui, vioi, să-i copiez întreaga carte”. 

Și totul curge cu o lejeritate pe care doar sinceritatea ți-o poate da. De la magie la frustrare, de la rușine la autosuficiență, exuviile cască prăpăstii unele între altele (dar ar mai exista vârful fără prăpastia din jurul său?). Imediat ce ființa zugrăvită începe să pară admirabilă, descrierea capătă un ton ironic, nuanțele se înnegresc și reapare o Simonă mult micșorată, uneori de-a dreptul meschină, greșind și știind că greșește, dar, cu toate defectele sale, autentică.

Luigi Pirandello scria pe la începutul secolului trecut romanul „Unul, niciunul și o sută de mii”. Mi se pare că cele două cărți se ating puțin, înainte de a o porni pe căi total diferite. Amâdouă iau eul compact și îl secționează. Dar Pirandello distruge, deconstruiește, aruncă părțile direct în fălcile fioroase ale mulțimii care transformă omul intr-o sută de mii pentru a-l reduce imediat la niciunul. De aici nu pare să existe scăpare, nimeni nu te vede așa cum te vezi tu, nimeni nu te vede cum te vede altcineva și perspectivele intersectându-se, toate culorile ăstea nu pot decât să se adauge griului absolut al întregii lumi. În schimb, Simona Popescu ia eul relativ al momentului și îi întocmește genealogia. Nimic nu poate fi organizat, nimic nu poate fi dus la sfârșit, dar în învălmășeala exuviilor se ghicește, în locul griului lui Pirandello, silueta mare, adevărată, a ființei, „simonismul” Simonei Popescu.

E interesant de observat, deși deviez un pic de la carte, ce impresii diferite le-a lăsat scriitoarea celor două foste profesoare de română ale mele. Doamna Donciu, în clasa a IX-a (și apoi într-o întâlnire pe care am avut-o) îi includea romanul printre cele mai bune ale postmodernismului român și îi lăuda poeziile. Doamna Cruceru, anul următor, spunea că Simona Popescu n-a avut ce căuta în cenaclul Universitas (după ce a văzut-o la o lansare de carte, vorbind despre cenaclul respectiv). Știam dinainte să cumpăr cartea cu cine voi fi de acord, știam că Exuvii va fi pe gustul meu, dar asta pentru că sunt o subiectivă. 

Cartea capturează, poate mai bine decât orice altceva, începuturile gustului și talentului pentru literatură, cu umilințe și reușite, ireverențios, din nou, sincer:

„Jumătate din mine stătea în genunchi. Cu această parte am început, timidă, ca orice adolescent, să secret niște imitații murdărele și lacrimogene pe hârtie. Cealaltă jumătate stătea cu spatele și râdea.”

sau „Ții un jurnal și n-ai ce să scrii acolo. Niște chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasă megalomanie… Ești vehement și paralizat.”

Și îmi vine un chef să citez toata cartea (da, mă repet) pentru că mi se pare printre multe altele, un îndreptar al naibii de bun pentru toți așa zișii artiști care se ivesc de peste tot, cu tot felu de identității de care sunt cum nu se poate mai mândrii. Dar cum nu pot să citez toată cartea, închei aici. 

Anastasia

Ștefan Agopian – Fric

Se întâmplă multe în Fric, și totul pe vreo 90 de pagini, într-un oraș asediat, închizându-se asupra sa.

Faptele -închipuirile?-  nu au nevoie de loc. Singurul indiciu e cronica în limbă greoaie a lui Constantin Diichiti, care începe și se sfârșește în primelele șase pagini ale romanului, descriind un oraș de pe la 1700, asediat de turci. Peste vocea acestuia se suprapune o apariție mult mai puternică: Fric. „Era căsătorit și avea doi copii. Nu bea și nu fuma, știa toate limbile pământului și nu îi plăceau prietenii și nici femeile. În vara acelui an și-a sugrumat  nevasta și și-a vândut copii unui sirian. A îmbrăcat haine de cerșetor și după ce a dat foc casei în care locuia încă de la naștere, luându-și numele de Fric a pornit de-a lungul litoralului Constantinopolului.”.

Cartea nu e închipuire de la început, pornește chiar exact, statistic, dar se aruncă din al doilea capitol într-o evitare detaliată a oricărui reper localizabil. Nu te pierde, ci te transportă altundeva, lucrurile meschine, banale se înfășoară una în alta și formeaza un cadru suprarealist. De atfel, cursul cărții se ghicește încă din motto: „Se poate spune orice despre un vis, dar nu că este minciună” .

Cei 15 ani ce urmează revelației lui Fric se scurg grăbiți în paginile cărții, el se alătură unor călugări armeni obscuri și așteaptă, privind albastru. După ce aceștia îl parăsesc, el începe să-și spună povestea, a lui și a tuturor oamenilor din jurul lui. Numai că el e mort, ceilalți sunt altfel decât se știu și viața e vis.

Ajunge eroul propriei cărți sinucigându-se pe malul mării, în tocmai orașul descris cu greu de vechiul cronicar. Aici se sfârșesc datele și începe alunecarea, Fric e lipsit de el însuși și poate așa să se redeseneze. Zace cu ochii albaștri înspre cerul albastru, priapic (cu falusul ridicat și bălăbănindu-se în vânt), și mirosul lui de hoit o face pe o fetița roșcată de 12 ani să-l descopere. Pe fată o cheama Orjen.

Cu această întâlnire începe și, cum spune Petru Creția, „impregnarea cu Eros a universului”. Când Orjen, nimfă a cărei vârstă apare mult mărită în învălmășeala trupurilor, rostește „Iată un bărbat mort si cu mațele atârnându-i din burtă și albindu-le apa rece a mării … pute și bărbăția lui se bălăbăne în vânt, ea e vie încă și poftitoare de trup subțire și tânăr” coordonatele lumii se răstoarnă. Acum moartea devine mai aproape decât viața și înjosirea mai dulce decât respectul. 

Personajele se revarsă din acest punct, invadând spațiul, lăsându-l plin, irespirabil, dulce. Demetrios, cel de cinci ani își plimbă caprele pe lângă mort și, privind-o pe Orjen împingându-i mațele înapoi în burtă, se întreabă dacă bărbatul nu se va scula ca să-i bată. Maria Dragases, urmașă a marilor regi bizantini, vede lumea născându-se din țâțele ei și, mamă supremă, se dăruiește permanent, supusă tuturor bărbaților ce îi intră în casă. Evemon Notarades, căpitan de Corint, o violează pe Orjen, Aaron Juda Hartman o controlează apoi- e doctor- , ea plânge lângă rochia mototolită aruncată pe jos, între pulpele ei intră doar „mirosul lui Fric cu picioarele roase de valuri”. Toate aceste corpuri se zbat unele în altele într-un amestec uneori dezgustător, alteori poetic. Și în toată mișcarea nimeni nu pare mai viu decât Fric cel mort la malul mării.

Ultima unire prinsă pare să rezume totul, într-o desăvârșire intimidantă, în detalii scârboase, acaparatoare. O să-l citez aici, pentru că mi se pare una dintre cele mai neobișnuite secvențe pe care ți-ar putea fi dat s-o întâlnești într-un roman.

„O muscă cu pântecul plin se așează pe puța lui Tron. Ea miroase a bărbat și știe ce înseamnă asta, își face toaleta acolo, apoi se cacă pe puță. Prepuțul lui Tron se mișcă agale spre ea, îi prinde picioarele, ea se saltă cât poate, din curu-i tărcat se cască o gaură neagră: primprejur dau târcoale muște bătrâne. Totu’ se-nmoaie, prepuțul acoperă musca ferice, ea se zbate acolo o vreme, știe cum e când te fute și altul, nu o sperie apăsarea din spate, când ea este atât de plăcută, nici sufocarea ca o dulce visare, bine e să ai nădejde în tine, în gaura ta dătătoare de pofte, chiar dacă este atât de întuneric și bine. El îți mângâie sânii și îți acoperă gura și ochii. Tu zbieri de plăcere și gâfâi în bezna aceea.”

Addenda romanului desparte trupurile. O compilație între un Robinson Crusoe declamator ( pagini întregi din carte citate, cu singura schimbare in aceea că personajul devine feminin, de altfel Agopian dedică vreo două paragrafe descrierii unei potențiale discuții în cer cu Defoe despre drepturile de autor, în glumă, desigur) și o Orjen crescută și naufragiată, deconectată de la învălmășeala mistico-erotică a copilăriei. Aventurile lui Crusoe pe vapor devin emfatice, strict educative în golurile lăsate de scrierea densă… suculentă?… a lui Agopian. 

Sfârșitul e, surprinzător, rotund. Fric e iarăși viu, în aceeași cameră în care și-a început povestea. Moartea se discută gingaș, Orjen se dezmeticește din naufragiul ei. Nu mai știm dacă e Orjen cea închipuită de Fric, Orjen cea adevărată sau o alta pe care ne-am făurit-o pe parcurs. Dar nu conteaza, pentru că: „Înainte sau înapoi nu este nimic! / Acum însă există… Trebuie numai să-ți închipui o secundă nesfârșită în care suntem prinși ca niște musculițe pe cleiul unei plante carnivore. Călătorim odata cu secunda asta prin timp, la nesfârșit.”

Greu să mă opresc, dar ar cam fi cazul. Mai spun doar că Fric mi se pare o întâlnire între romanele lui Beckett și Zenobia lui Naum, totul mult mai carnal, mult mai pământesc, mult mai apropiat. Și parcă ceva mai plin. Îmi place. 

Nu știu câtă dreptate am în cele ce le scriu(cred) despre carte. E atât de mare, fiind ridicol de mică, că aș putea să mai scriu mult, mult, mult fără să mă epuizez ( nu mai vorbesc despre a o epuiza pe ea… poate imposibil). Sper că prin câte am spus voi reuși să mai conving pe cineva să o citească, oricum m-am convins pe mine că merită recitită și recitită și recitită. Ediția Polirom include și câteva povestiri de-ale lui Agopian, o postfață a lui Petru Creția și o scrisoare a lui către autor, niște amintiri din liceu de-ale lui A. Merită cumpărată.

Acum să mă prezint și eu… Sunt Anastasia Bărbulescu, am 17 ani și nu scriu pe bloguri. Nu am băgat niciun „prea” pentru că eu chiar nu scriu deloc pe bloguri, așa că e numai și numai meritul lui Dinu că m-a convins de data asta. De altfel, ce-a făcut arată foarte promițător, sunt mândră că m-a băgat la capitolul literatura. Așa că mulțumesc Dinu, mi-ai deschis ochii spre minunata lume a blogurilor.  Sper să mai postez, vreau să scriu ceva și despre Simona Popescu sau Gellu Naum, în funcție de care mi-o fi mai simpatic la data respectivă. 

Vă mulțumesc de răbdare, în caz că ați avut-o…:).