V-ar placea sa vedeti un vernisaj al lui Tim Burton? Pai ce noroc aveti daca ati fost in… New York in ultimele luni! MoMA (Museum of Modern Art) a organizat chestiunea. Meritele pentru informatie nu-mi apartin de nicio culoare, am vazut un articol de-al Oanei Tanase intr-un 24FUN mai vechi si m-am gandit sa imprastii intelepciunea. Inainte sa incepeti sa va intrebati cum va poate afecta/bucura o expozitie (fie ea si incredibila) aflata la mii de kilometri departare, permiteti-mi: http://www.moma.org/interactives/exhibitions/2009/timburton/index.php .
Da, exact. Exista o varianta online, mai mult decat multumitoare. De gasit exponate, interviuri, making of-uri, filmulete. Enjoy! Va fi o seara nedormita, dar castigata.
Ah, si merita mers si prin alte unghere ale site-ului MoMA.
Nu o sa pun prea mult accent pe comparatia cu Sex and the City, din moment ce nu am vazut mai mult de cateva episoade la viata mea, insa din auzite, e cea mai buna metoda de a incepe sa povestesc despre acest serial, care m-a tinut lipit de ecran de-a lungul celor 6 sale sezoane (deocamdata).
Inca dupa primele episoade vizionate, am putut spune cu mana pe inima, „finally, a show for guys!”. De ce? Let’s find out… Entourage este un serial ce il urmareste pe Vincent Chase, un tanar actor la Hollywood, ce pare sa fie la inceputul unei cariere stralucite de megastar. Originar din Queens, New York, a pornit spre Hollywood alaturi de fratele sau, Johnny „Drama”, la randul sau actor, insa nici pe departe unul de succes, si bunii sai prieteni Eric Murphy („E.”), ce are slujba de manager al lui Vince, si Turtle, a.k.a. the driver. Vince are norocul de a fi ochit de unul din cei mai puternici agenti de la Hollywood, Ari Gold, care face tot posibilul pentru a-l tine multumit; desi vrea sa scoata bani de pe urma lui, ajunge sa fie singurul client fata de care chiar sa aiba un atasament. Cariera lui Vincent are urcusuri si coborasuri, apogeul sau, pana acum, fiind atins prin aparitia lui in filmul Aquaman, regizat de James Cameron (ca tot s-a inceput o dezbatere pe tema Avatar pe blog :)) ). Ce e chiar haios, e ca James Cameron insusi apare in serial, in episoadele cu pricina. De fapt, sunt zeci de astfel de aparitii, printre care le mai enumar pe cele ale lui Frank Darabont, Jessica Alba, Jimmy Kimmel, Mark Wahlberg, Matt Damon, etc…
Serialul, aparent unul de imagine, ascunde in spatele lui niste mesaje care chiar pun pe ganduri… Acuza, in primul rand, fenomenul nepotismului. Cei 3 din anturajul lui Vince, Drama, E. si Turtle, isi duc existenta pe seama celei a tanarului actor. El e sursa lor de venit, cheia lor in succesul social, practic, ei isi datoreaza viata la Hollywood fratelui si prietenului lor. Insa are loc un implicit quid pro quo, intrucat si actorul este dependent de ei, si nu isi poate conduce cariera fara sfaturile si ajutorul lor. Desi reprezinta tipul actorului hollywoodian lipsit de personalitate, Vince are atuurile sale, cel mai important fiind faptul ca nu vrea sa faca un film doar pentru bani, he’s in it for the art. Ari, insa, „the blood sucking maggot”, dar in acelasi timp prieten cu Vince, nu isi doreste decat ca protejatul lui sa ajunga un hit, si e dispus sa practice oricat pupincurism e necesar pentru a obtine asta.
Serialul este produs de Mark Wahlberg (The Italian Job, Rockstar), si rumor has it ca ar fi inspirat din povestea sa la Hollywood. Toate personajele au un referent in realitate, indiferent cat de subtila ar fi reprezentarea prin personaj. De exemplu, agentul Ari Gold este de fapt inspirat de Ari Emanuel, agentul lui Vin Diesel si Larry David printre altii, iar trasaturile lor par sa fie asemanatoare… Este personajul de la care s-a pornit celebra exclamatie „let’s hug it out, bitch!”.
De la Seinfeld incoace nu am savurat asa de tare un serial, merita, e un American Dream reprezentat cu gust si care provoaca niste intrebari si cugetari, totul foarte subtil amplasat. Check it out :). Ruleaza si pe Pro Cinema, dar nu stiu exact zilele si ora, dar nu cred ca e greu de aflat…
„Then I looked at its top sheet, and there was the name -A CLOCKWORK ORANGE- and I said: ‘That’s a fair gloopy title. Who ever heard of a clockwork orange?’
Ati auzit probabil de filmul „A clockwork orange” („Portocala mecanica”), da ,acel film aparut in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcom Mcdowell si Mickael Bates, film intens mediatizat, nominalizat la 4 premii Oscar,castigator a numeroase premii din categoria „Cel mai bun film”,”Cel mai bun scenariu”,”Cel mai bun director de film”,”Cea mai buna coloana sonora” etc., detinator al unui loc in majoritatea topurilor de gen „Top 10-cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”; in fine, film ce a dublat probabil popularitatea deja existenta de care se bucura romanul cu acelasi nume al lui Anthony Burgess.
Prea multe „cel mai bun…”?Intotdeauna, in momentul in care am decis sa vad un film sau sa citesc o carte cu o astfel de „reputatie”, am incercat sa fac abstractie de ea,de toate lucrurile frumoase ce stau scrise pe coperti(ah, cate superlative absolute intalnim pe copertile cartilor:”formidabil”, „magistral”, „minunat”, „uluitor”-in ritmul aceasta fiecare carte este o carte „a secolului”-dar sa revenim), in review-uri etc.Intotdeauna, prefer sa ma feresc de avalansa de aprecieri, prefer sa ma indoiesc.De ce as crede in definitiv…?Sa inteleg, mai intai.Sa intelegem, deci, mai intai, de ce „A clockwork orange” .
In primul rand, cateva lucruri legate de firul epic al cartii/filmului:intr-un viitor distopic,o Anglie fictionala, AlexDeLarge este un tanar ale carui placeri sunt muzica culta, violul si ultraviolenta.Este de asemenea conducatorul unei bande de huligani, asa-numitii „droogs” (este important de stiut ca naratiunea se face din perspectiva lui Alex,in „Nadsat”, un argou al tinerilor din acest viitor fictional, un limbaj inventat, reinventat, construit si reconstruit de autorul romanului).In urma delicventelor savarsite de aceasta banda (furt,viol,omucidere chiar), Alex este condamnat la 14 ani de inchisoare.El accepta sa faca parte dintr-un program propus de guvern in ceea ce priveste delicventii, un tratement-soc ce ar avea ca rezultat „extirparea raului” din el.Experimentul va reusi, orice tip de violenta producandu-i lui Alex de aici inainte o puternica senzatie de greata, devenind incapabil de a mai face vreun rau celor din jur.Ca efect secundar insa,el va prezenta o senzatie de greata insuportabila si la auzul „Simfoniei a 9-a” a lui Beethoven:
„Dr. Branom: You’ve heard Beethoven before? Alex: Yes! Dr. Brodsky: So, you’re keen on music? Alex: YES! Dr. Brodsky: Can’t be helped. Here’s the punishment element perhaps.”
Astfel transformat, lui Alex i se va da din nou drumul, in societate.
De fapt,filmul/cartea pune problema granitelor deosebit de fragile intre bine si rau,problema liberului-arbitru si a omului care ajunge sa fie lipsit de acesta:problema unui Alex care ajunge sa fie un simplu mecanism al societatii,un om redus la un reflex moral,un reflex pavlovian-portocala mecanica.
„Alex: Yes, sir! That’s exactly who I am and what I am, sir. A victim, sir!”
Cum reuseste Kubrick sa puna in valoare aceste idei?In opinia mea, filmul ,de altfel destul de fidel cartii, degaja inainte de orice o anume energie remarcabila (iata, am ajuns si la superlative absolute):succesiunea imaginii, cadrele, culorile, decorurile futuriste, costumele, accentele muzicale si tensiunea pe care o creeaza,e fectul pe care il produce argoul „Nadsat”, savoarea replicilor, spontaneitatea lor, umorul si ironia intepetoare,stridenta,modul in care actorii isi interpreteaza rolurile…detaliile,ah,detaliile:).Pe masura ce filmul se deruleaza,ai impresia Artei,vazuta pe toate fetele sale.
M-am gandit adesea la un Alex,intr-o alta intepretare decat cea a lui McDowell si nu, nu am reusit sa imi imaginez.O interpretare fascinanta, fermecatoare, obsedanta uneori, surprinzand atat de bine complexitatea unui personaj ca a celui despre care vorbim: Burgess spune despre Alex ca nu este un psihopat,ci un tanar aflat in circumstante mai putin favorabile,gasindu-si „scaparea” in a-i chinui pe cei din jur,in conditiile in care inteligenta,cultura sa,necanalizate intr-o anume directie,se manifesta prin scopuri violente.Iar pe acest fond, Alex este necontrolabil,instabil in atitudine,imposibil de ajuns la echilibru,de impacare a unei constiinte lipsite de constiinte,pentru a ajunge apoi, in final, incapabil de a mai decide.Toate aceste treceri sunt surprinse cu stil de catre jocul lui McDowell.
Ma voi mai referi doar la problema muzicii,un factor atat de important in accentele despre care vorbeam mai devreme, in tensiune creata in derularea actiunii:Beethoven, Rossini, Korsakov, Purcell;o coloana sonoara bazata pe „muzica culta”, muzica clasica si exceptia,”Singing in the rain” a lui Nancio Herb Brown, o alta forma de ironie la care regizorul apeleaza.
Si m-am intrebat:de ce muzica?Si Burgess mi-a raspuns:”cea mai dulce si mai dumnezeiasca dintre actiuni are partea ei de violenta-de exemplu,actul iubirii,de exemplu,muzica”.
Da,va recomand acest film,in care am ajuns sa cred.Daca nu l-ati vazut inca, indoiti-va.Intrebati-va:”de ce ‘A clockwork orange’?”.Vedeti-l pur si simplu.Veti sti.
Blogul Generozitatii Culturale 