Julien Gracq – Țărmul Syrtelor

     Pe undeva prin Cartea cu Apolodor pinguinul ajunge pe țărmul Syrtelor.

     Întâmplător ajung și eu să citesc cartea „Țărmul Syrtelor”.

     Aldo e un tânăr obișnuit într-un oraș mort. Duce o existență acceptabilă, desigur, cam totul îl lasă indiferent. Orașul e Orsenna, o capitală veche și respectabilă care de trei sute de ani se preface că e în război.

      Romanul începe claustrofobic, dar lin cu Aldo realizâmd că existența lui perfect acceptabilă până atunci îl cam sufocă. Mișcându-se ca în vis, cu geutatea rutinei încă destul de comodă pe umeri, Aldo cere să plece într-o călătorie. E trimis „dincolo de vagile lui dorințe de schimbare” pe îndepărtatul țărm al Syrtelor. Totul continuă ca de obicei, petrecerea de adio seamănă cu atâtea altele de dinainte, acoperită doar de o jenă subtilă a celorlalți față de el, cel ce urma să se desprindă.

   Pe Țărmul Syrtelor se așteaptă. Nu mai e rutină, nu mai sunt tinerii prea adaptați situației pentru a mai vedea vreo alta, e pur și simplu gol. Țara continuă un război de trei sute de ani cu un mitic Farghestan, dușman perpetuu, niciodată văzut și tocmai de aceea prezent în mintea tuturor. Marea ce desparte cele două țărmuri rivale a rămas de secole netraversată, deși vapoarele Syrtelor așteaptă, așteaptă încă de la început. E un război care nu a apucat să fie distrugător pentru că nu s-a întâmplat.  Dar presentimentul înfruntării, dorința, teama și dezamăgirea se tot amestecă în gol, se învechesc și se confundă una pe alta. Oamenii de pe țărmul Syrtelor nu sunt războinici. Doar generalul Marino,  expediat de locuitorii capitalei ca plicticos, pare să înțeleagă ce sens mai au vaporul nemișcat sau fortăreața, dar nici el nu mai crede în vreo înfruntare.    

    Aldo lasă timpul să zboare și incearcă să învețe acest nou fel de gol, nejustificat, pur. Și în pustiul țărmurilor ceața începe în sfârșit să se împrăștie. Aldo găsește o serie de coridoare și, printre ele, camera hărților. Sentimentul care va sparge până la urmă pojghița groasă a acelui somn-treaz e superb formulat „era dintre cele ce dezorientează acel ac al magnetului invizibil care ne ferește să deviem de pe linia confortabilă a vieții- care ne arată, în afara oricărui fel de justificări, un loc atrăgător, un loc unde e bine, fără discuție, să stai.”

   Și în afara oricărei justificări Aldo continuă să-și sape drumul prin somnul general, de atâtea ori și al lui. Motivele i se dezvăluie, deși nu ghicește care ar putea să fie urmările lor.  Vorbește în multele pagini de curgătoare singurătate despre „nevoia subită de despuiere” pentru care chemase acel exil. Vede vapoare pe marea liniștită și nu știe dacă să le creadă reale sau nu. Rupe granițele tacite ale apelor pentru a vedea mai departe, nu plănuiește nimic de dinainte, deși camera hărților îl atrage tot mai mult. Ocupat cu nisipul și ceața vieții de dinainte nu ghicește că totul e atât de ușor de schimbat.

     Dar nu acțiunea e cea care îi dă romanului aerul magic, ușor sufocant. Sunt mai mult plimbările fără rost, conversațiile-monologuri dintre generalul Marino  și Aldo, primul odihnindu-se mereu, trăindu-și voluptatea irosirii, stagnării, al doilea înaintând orbește.  Generalul își apără țărmul sterp cu tandrețe „Îți reproșez că nu ești destul de umil să refuzi visul somnului acestor pietre. Visurile lor sunt violente…”. Visuri de luptă îngropate care ies încet la suprafață de sub hărți și vorbe.

    Aldo e poate cel ce simte cel mai puțin lumea schimbându-se în jurul său, deși el e provocatorul. Somnul pe care el, primul, îl clătinase, îl înconjoară dens. Până la sfârșit crede că reînceperea războiului ține de fantastic și totuși privește cu dorință către întinsul mării, după orizont, acolo unde se spune că ar fi Farghestanul.

    Cei din interiorul țării încep să ghicească ceva nou. Masele iau vocea unui preot într-un discurs puternic despre trezire „Care dintre noi nu și-a împins mai departe visele și nu s-a gândit că ar putea să doarmă mult mai bine dacă și-ar face din propriul său trup un culcuș plăcut, iar din creștetul său, o pernă? Aici, in noaptea asta, blestem în voi această înnămolire. Blestemat fie omul prins pe de-a-ntregul în firele lucrurilor. Blestem lutul prea greu, mâna care s-a încurcat în lucrările ei, brațul amorțit în auatul pe care l-a frământat”.

    Țara își refuză letargia. E bătrână și obosită, dar îl urmează pe tânăr. Dar până la sfârșit prăbușirea Orsennei și, odată cu ea, a inutilului țărm, pare doar o vagă posibilitate în monologul adormit al lui Aldo.

     Nu povestesc sfârșitul. Dar citez o ultimă replică perfectă a conducătorului Orsennei, atingând povestea lui Aldo și prinzându-i direcția : „Există un anumit soi de filosofi care cresc ca lichenii, pe ruine. Ei preamăresc sucurile aerului și blestemă ceea ce crește în pământul grasș ei îți vor atrage atenția asupra inutilității experienței și te vor stârni asupra a tot ce nu e născut în uscăciune; dar, crede-mă, merită să-ți înfigi rădăcinile- merită să conduci chiar un stat care se prăbușește, înaintezi printre garduri vii de oameni încovoiați și, dacă ești amator de oameni, merită să observi omul încovoiat, cu asta câștigi timp.”

    Cartea mi se pare o pierdere întru găsire. O rotire adormită care își așteaptă alunecarea. Mai mult de atât nu. Dar e destul. În peisajul cuvintelor bătrânilor trezindu-se, ale tânărului mirându-se și pierzându-se. Imaginile depășesc de multe ori acțiunea, o lasă transparentă după perdeaua lor grea. E o carte destul de barocă. De obicei îmi place proza simplă, dar aici pot să fac o excepție.

     Și Apolodor? Ce căuta el pierdut pe țărmul Syrtelor, obosit la culme într-o căldură tropicală? Mi se pare că și pinguinul face un fel de călătorie adormită-nesfârșită. Se tot pierde în rime și locuri intenționat naive și nu prea știe dacă e bine sau nu că a plecat de la circ sau dacă își dorește cu adevărat în Labrador. Tot o plictiseală nu tocmai neplăcută îl îndeamnă să călătorească un pic prea departe pentru gustul lui.

       „Țărmul Syrtelor” e de altfel tradus de Gellu Naum (da, el a scris Apolodor). Mare noroc; nu știu (dar chiar aș fi curioasa) dacă originalul franțuzesc are plutirea suprarealistă a variantei noaste. 

        Anastasia

EAT, PRAY, LOVE („One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”)

MEA CULPA

Recunosc. Nu am vrut să citesc „Eat, Pray, Love” atunci când a apărut şi aş face acelaşi lucru cu orice altă carte în aceleaşi condiţii. Pentru că era peste tot, pentru că vedeam afişe mari în toate ceainăriile şi librăriile, pentru că titlul era scris cu roz iar autoarea, Elizabeth Gilbert, era o femeie americană plecată în vacanţă. Dar dacă nu era pentru un alt defect dintre ale mele (pe care îmi place să le numesc particularităţi), nu aş fi avut parte de această lectură. Aflată într-un orăşel din Montana nu am putut să rezist etichetei de 50 de cenţi lipită pe „Eat, Pray, Love”, pe raftul unui batrânel amabil care probabil vindea ce-i mai rămăsese prin bibliotecă la târgul de vechituri.

FLORI, FETE SAU BĂIEŢI

Pentru toate motivele arătate mai sus, posibilii cititori masculini s-ar putea arăta dezinteresaţi. Chiar eu am avut dubiile mele pentru că mi-e greaţă de cărţile frumos colorate care îţi sugerează cum să te îmbraci, cum să mănânci, cum să îţi tai unghiile şi să gândeşti pozitiv, poate-poate, după tot timpul consumat (timp în care viaţa trece, dragele mele) o să apară un bărbat ALTFEL (şi îmi aduc aminte cu amuzament de statusul unui bun prieten – „toţi bărbaţii sunt nişte la fel”). DAR vorbim aici de o femeie care a avut curajul să părăsească o viaţă care nu o împlinea, să divorţeze, să renunţe la toate bunurile şi să plece într-o călătorie de regăsire, care o aduce într-un ashram (un fel de şcoală de yoga) în India, unde ziua începe la ora 3:30 şi continuă în muncă şi meditaţie.  Nu mai zic nimic şi vreau să înceapă mica mea recenzie, doar atât: îmi cer scuze pentru citatele în engleză, dar cartea este mult prea savuroasă în limba ei originară (altfel, e ca şi cum ai traduce un profiterol într-o plăcintă).

ESTROGENUL – un hormon plin de umor

Da! O autoare amuzanta. Experienţa mea legată de literatura feminină a fost catastrofală la capitolul umor (şi o să înţelegeţi de ce): Virginia Woolf, Sylvia Plath, Simone de Beauvoir, Ludmila Uliţkaia… ăă… recunosc, şi surorile Brontë. Dar Gilbert emană un amuzament inteligent, chiar şi atunci când ar trebui să se cufunde în relatări emo despre depresia post divorţ, sau despre obsesia care i-a frânt inima, sau despre cum a frecat podelele ashramului timp de 4 luni.

Nu mai insist, femeia e amuzantă, m-am trezit râzând în hohote după o descriere de pe stadion (unde mergea să înveţe mai bine limba italiană) a unui nene care urla „VAFFANCULO! STRONZO! TRADITORE!” lui Albertini de la Lazio. Sau bătrânul vraci indonezian care îi spune, după fiecare vizită „see you later aligator”. Fiecare pagină are perluţa ei (o tămăduitoare din Bali observă „I can tell by your knees that you don’t have much sex lately” – „Why? Because they’re so close together?”).

FIECARE ORAŞ ARE CUVÂNTUL LUI

Asta află de la un prieten în Italia, că există un cuvânt care trece prin mintea oricărui rezident, iar cuvântul Romei este SEX. Eu ma tot întreb – la ce se gândesc oare bucureştenii şi care e cuvântul lor?

Scopul scuză mijloacele, aşa că vă rog să mă scuzaţi că v-am folosit libidoul să ajung la (în opinia mea) cel mai interesant aspect al cărţii – vocabularul şi învăţăturile spirituale. Odată cu intrarea în ashramul indian şi mai târziu, după aterizarea în Bali, cartea ne inghonteşte cu ceva cultură generală şi termeni religiosi. Şi dacă tot am ajuns la partea mea preferată, o să îmi iau răgaz să înting toată pâinea în sosul lexical. „Shaktipat” înseamnă iniţierea divină, „jad” reprezintă inerţia din care omul trebuie să iasă şi să se disciplineze pentru a nu mai pierde timpul. „Kundalini shakti” este suprema energie divină care te poartă spre întâlnirea cu perfecţiunea, iar un lucru curios este cum fiecare transă meditativă care a dus spre viziunea lui Dumnezeu este asemănător descrisă în toate religiile – această energie („ki” pentru japonezi, „chi” pentru chinezi, „taksu” pentru balinezi, „Sfântul Duh” pentru creştini) umple corpul (în unele culturi descrisă precum venirea unui şarpe) şi duce spiritul prin 7 trepte diferite către divinitate.

Iar pentru sceptici, sau oameni care pur şi simplu nu pot trece peste ascoierea Yoga-Bivolaru, o să vă transmit câteva citate care au cel puţin valoare de învăţături sau teme pentru meditaţie filosofică. O bătrână îi spune „There are only two questions that human beings have fought over, all through history: How much do you love me? And Who’s in charge?”. Guru o îndeamnă „be a scientist of your own spiritual experience”, iar un prieten o avertizează „You can’t let yourself off the hook anytime you want, Liz. That’s the divine contract of a little something we call free will.”. „The Zen masters always say that you cannot see your reflection in running water, only in still water”. Şi preferata mea: vorbind despre învăţătura greşită care îi îndeamnă pe oameni să îşi schimbe complet caracterul şi să renunţe la propria individualitate, Guru spune „To know God, you need only to renounce one thing – your sense of division from God.”

COADA LUI KRONI (google it)

Dacă încă nu v-am convins sa citiţi cartea, ceea nu înseamnă timp pierdut pentru mine, ci pentru voi (ha!), o să renunţ la orice fel de principiu, chiar dacă nu e al meu şi o să vă învăţ la prostii, pentru că e o lectură care chiar merită. Primul argument (cel mai stupid, dar mereu eficient) – se citeşte foarte (ce cuvânt în afară de „uşor”?) uşor (ultima bere mi-a omorât neuronii cu sinonime), 300 de pagini care au mers ca unse in 3 zile. Apoi, dacă eşti prea macho să te expui în autobuz cu o carte drăguţ colorată, rupe şi tu o copertă cu Sven Hassel şi ascunde-te după ea (nah, şi dacă ţii la romanele tale cu Războaiele Mondiale, rup eu din biblioteca lu’ tata, că are dubluri). Băi, dacă nici aşa nu merge, poţi să mă suni şi îţi povestesc. Iar ca ultimă soluţie (dar te rog, asta după ce le-ai încercat pe toate celelalte), uită-te la filmul care apare în 2010… dar fii atent/ă că e cu Julia Roberts în rolul principal şi s-ar putea să spui mai apoi că tot articolul ăsta e o minciună .

A voastra,

Elena din Byblos (versiunea cu ochelari a verisoarei mele din Troia)

Salman Rushdie la noi in ograda

Cu aproape o luna intarziere, ma invrednicesc sa scriu despre vizita autorului de nationalitate „britanica-indiana” (de la Wikipedia citire). Pentru informatii generice, de bun simt despre el, click aici.

 

L-am vazut la conferinta de la teatrul Odeon, pe 24 noiembrie. Moderator cu destul succes a fost Florin Iaru. Inainte de aparitia maestrului, am aflat ca numele se pronunta asa cum se aude, adica [rushdi], nu, cum credeam, in naivitatea mea anglofona, [rashdi]. Inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea. La intrare s-au impartit biletele pentru cei dornici sa-i adreseze autorului o intrebare; mi s-a parut o metoda civilizata. Am fost atat de timorata de primele intrebari savante, incat biletelul meu a ajuns un avionas in propriul buzunar.

M-a surprins aparitia unui domn Rushdie un pic mai scund si mai rotunjor decat reiese din pozele popularizate. Nah, fotografii buni asta fac!

Pe parcursul discutiilor, a dat dovada de o versatilitate adorabila: de la raspunsurile celor mai savante intrebari din sala si pana la discutiile despre supereroul preferat, discutia a fost un deliciu. A dat dovada de stropul de umor negru atat de drag mie; ca scurt exemplu, cand a venit vorba despre criticii sai (in special unul, al carui nume nu l-am retinut in incultura mea; sa-l numim, generic, X), a raspuns ceva in genul: „nu doresc sa mai vorbesc despre conflictul dintre mine si X; pana la urma, dintre noi doi, nu eu sunt cel mort!”. Similar, parca atunci cand era vorba despre o publicatie periodica musulmana care il critica (sau era vorba de un alt critic? Of…beneficiile de a povesti ceva la o luna dupa ce s-a intamplat): „singurul lucru mai rau pentru mine decat o recenzie proasta de la Y ar fi o recenzie buna de la Y”.

Am citit doua carti de-ale lui Rushdie: „Versetele Satanice” si „Copiii din miez de noapte”. Ambele apartin, dupa parerea mea, categoriei de literatura masiva, carte-fenomen etc. Dar cel mai mult mi-au placut „Versetele”. Am considerat romanul un fel de monument, o scriere care vine peste tine si te sufoca, tragandu-te de imaginatie pana la limite mult peste cele pe care le cunosteai… In fine, recomand cu mare caldura; are multe carti publicate in romana, aveti de unde alege!

Nu am putut ajunge si la targul de carte unde Salman Rushdie a dat autografe, dar desigur ca am abuzat de bunavointa unei prietene (plecaciune, Lulu!!) care si-a sacrificat vertebrele pentru noi, amicii doritori de carti cu semnatura. In treacat fie spus, trebuie sa intelegeti ca volumele lui Rushdie nu sunt masive numai in sensul figurat al cuvantului;)

Cititi!

Seara frumoasa,

Vasi

Simona Popescu – Exuvii

„Aș suferi ca un câine dacă aș inventa ceva care să nu mă conțină”

Exuvie înseamnă înveliș și pe parcursul a 300 de pagini, Simona Popescu prinde fiecare astfel de înveliș, întorcându-se la diferite vârste, la diferite stări pentru a se înțelege pe ea cea de acum. 

Cartea nu e un jurnal, nu poate fi vorba nici de memorii, pentru că autoarea nu povestește, ci leaga și construiește. Se contruiește pentru prezent și pentru viitor și amintirile îi curg sincer și spontan. Vorbește despre jocuri și despre cărți, despre singurătate și despre dulapul în care se închidea când era mică, despre romanul siropos de la 14 ani. Scrie apoi despre lucruri ce parcă îmi aparțin, avansează și ajunge să mă caracterizeze caracterizându-se. Mă simt ca unul din exuviile ei. 

Mă întreb până unde ar fi valabilă chestia asta, cât de mult ni s-ar asemăna amintirile, gândurile și, mai ales, secretele, dacă ne-am arăta sinceri. Oare toți îngropăm același exuvii? O imensă groapă comună pe care fiecare o crede numai a lui, pe care fiecare încearcă să o acopere cât mai bine cu noile sale calități. Nu știu și parcă nici nu cred să fie așa, dar simt că scufundându-mă în carte mă scufund în mine. Uneori mi-a fost chiar rușine și în câteva rânduri, uitând cea mai elementară logică, m-am întrebat de unde a putut Simona Popescu să afle atâtea despre mine. Subliniez până când îmi dau seama că am înnegrit toată pagina. După ce termin volumul, citesc în postfața lui Emil Brumaru „Ca să-i trec silabele prin sânge, prin nervi etc. ar trebui, vioi, să-i copiez întreaga carte”. 

Și totul curge cu o lejeritate pe care doar sinceritatea ți-o poate da. De la magie la frustrare, de la rușine la autosuficiență, exuviile cască prăpăstii unele între altele (dar ar mai exista vârful fără prăpastia din jurul său?). Imediat ce ființa zugrăvită începe să pară admirabilă, descrierea capătă un ton ironic, nuanțele se înnegresc și reapare o Simonă mult micșorată, uneori de-a dreptul meschină, greșind și știind că greșește, dar, cu toate defectele sale, autentică.

Luigi Pirandello scria pe la începutul secolului trecut romanul „Unul, niciunul și o sută de mii”. Mi se pare că cele două cărți se ating puțin, înainte de a o porni pe căi total diferite. Amâdouă iau eul compact și îl secționează. Dar Pirandello distruge, deconstruiește, aruncă părțile direct în fălcile fioroase ale mulțimii care transformă omul intr-o sută de mii pentru a-l reduce imediat la niciunul. De aici nu pare să existe scăpare, nimeni nu te vede așa cum te vezi tu, nimeni nu te vede cum te vede altcineva și perspectivele intersectându-se, toate culorile ăstea nu pot decât să se adauge griului absolut al întregii lumi. În schimb, Simona Popescu ia eul relativ al momentului și îi întocmește genealogia. Nimic nu poate fi organizat, nimic nu poate fi dus la sfârșit, dar în învălmășeala exuviilor se ghicește, în locul griului lui Pirandello, silueta mare, adevărată, a ființei, „simonismul” Simonei Popescu.

E interesant de observat, deși deviez un pic de la carte, ce impresii diferite le-a lăsat scriitoarea celor două foste profesoare de română ale mele. Doamna Donciu, în clasa a IX-a (și apoi într-o întâlnire pe care am avut-o) îi includea romanul printre cele mai bune ale postmodernismului român și îi lăuda poeziile. Doamna Cruceru, anul următor, spunea că Simona Popescu n-a avut ce căuta în cenaclul Universitas (după ce a văzut-o la o lansare de carte, vorbind despre cenaclul respectiv). Știam dinainte să cumpăr cartea cu cine voi fi de acord, știam că Exuvii va fi pe gustul meu, dar asta pentru că sunt o subiectivă. 

Cartea capturează, poate mai bine decât orice altceva, începuturile gustului și talentului pentru literatură, cu umilințe și reușite, ireverențios, din nou, sincer:

„Jumătate din mine stătea în genunchi. Cu această parte am început, timidă, ca orice adolescent, să secret niște imitații murdărele și lacrimogene pe hârtie. Cealaltă jumătate stătea cu spatele și râdea.”

sau „Ții un jurnal și n-ai ce să scrii acolo. Niște chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasă megalomanie… Ești vehement și paralizat.”

Și îmi vine un chef să citez toata cartea (da, mă repet) pentru că mi se pare printre multe altele, un îndreptar al naibii de bun pentru toți așa zișii artiști care se ivesc de peste tot, cu tot felu de identității de care sunt cum nu se poate mai mândrii. Dar cum nu pot să citez toată cartea, închei aici. 

Anastasia

The King called Stephen.

La ce va ganditi cand auziti de Stephen King ? Horror, teama, urlete, monstri? Ei bine, nu sunt un fan al stilului horror, I mean, sigur, I’ve watched the movies, dar as alege oricand o comedie dintr-o lista de filme usurele. Cu toate astea, sunt un fan Stephen King, fapt ce poate fi confirmat de oricine a vorbit vreodata cu mine. Si voi incerca sa va schimb catusi de putin conceptia fata de UNELE opere ale maestrului sentimentelor umane.

Cand iei in mana o carte de S. King, iti sare in ochi un stil unic, inconfundabil, de a aranja paragrafele. Sigur, per total, nu e la fel de impresionant ca Ma Numesc Rosu a lui Pamuk (miros un viitor post legat si de acel text), carte ce trebuie citita „in zig-zag”, insa textele sale sunt dispuse in asa fel, incat sa te impresioneze nu doar estetic, ci si sentimental. Rasturnarile de situatie, ipotezele date peste cap, toate te fac sa strigi „WOOWW!!”…

Il dau pe autorul cu numele Rege de multe ori ca exemplu, nu doar prin personajele sale, ci si prin persoana sa, mai ales din cauza acestei intamplari… Primul lui manuscris se numeste Carrie, redactat prin 1974, o carte despre o adolescenta ce poseda o… posedare :))… Sunt descrise numeroase aspecte psihologice ale adolescentilor si reactii incredibil de plauzibile pentru stari de criza majore. Manuscrisul a fost refuzat de atat de multe edituri, incat autorul a facut o criza de nervi, fiind la un pas de a-i da foc. A fost insa oprit de sotia lui, care l-a implorat sa il mai trimita la inca o editura, and he did. Si a iesit un best seller, si ulterior, a ajuns unul din cei mai cunoscuti scriitori contemporani noua. Morala? Daca cei de la Luna Amara imi permit sa ii citez, „Don’t let you dreams fall asleep!” [mai multe despre asta, din nou, intr-un post viitor pe aceasta tema, sunt multe de spus].

Urmatoarea carte publicata se numeste Salem’s Lot , o carte avand tema principala legata de prezenta vampirilor. O recomand oricarui fan Twilight, intru a isi schimba parerile legate de carti bune cu vampiri *cough-cough* :-” … Si, nu, vampirii nu au fost creati drept nistre monstri, Nosferatu, etc… Pentru cei interesati, dati click aici , si vedeti mai ales paragraful 7, legat de Freud. Citesc aceasta carte as we speak (m-am hotarat sa citesc cartile lui King in ordine cronologica, iar aceasta nu a fost tradusa pana de curand, si m-am intors asupra ei).
A treia carte scoasa la tipar ce ii poarta amprenta… The Shining . Incredibil de renumita datorita ecranizarii cu Jack Nicholson a lui Stanley Kubrick, The Shining te izbeste cu totul. Simti compasiune, atasament, teama, tremuri, injuri, te trece printr-o gama de sentimente, cum King nu a mai reusit sa faca decat in The Green Mile , o OPERA DE ARTA. Recomand intai citita cartea (la Shining ma refer), inaintea vizualizarii filmului, intrucat filmul prezinta niste discrepante enorme fata de carte; un artist precum Kubrick nu poate lansa o opera fara sa isi puna amprenta cat de mult posibil. La fel ca autorul textului, declar cu mana pe inima, ca nu mi-a placut filmul… Poate mi-ar fi placut daca il vedeam inainte sa citesc cartea…

The Dead Zone, a.k.a. Zona Moarta, numarul 4 intre ale lui. Un stil diferit, o tentativa revolutionara. Este cartea ce incepe seria Castle Rock, un orasel fictiv din statul Maine (statul natal al autorului, nu am citit nicio carte a lui care sa nu faca o referire importanta la aceasta zona). Este vorba de John Smith, un tanar profesor de engleza, ce sufera un accident ce il baga intr-o coma… pentru vreo 5 ani… Se trezeste cu puteri telechinetice; sunt prezentate enorm de mult referiri psihologice, politice, sentimentale, politiste etc… NU ESTE O CARTE HORROR! Este un thriller psihologic politist de inalta calitate! Urmeaza mai multe planuri, din perspectivele mai multor personaje si situatii.

Dar, totusi, e om. And he sold out. A realizat ca cea mai mare cerere o au povestile horror cu tipete, racnete si monstri, si a cedat. Insa, ca orice scriitor bun, nu se poate multumi doar cu o astfel de imagine, dar era una de care avea nevoie. Drept urmare, pentru a nu si-o risca, a inceput sa scrie niste carti intr-un cu totul alt stil, mai realist, mai misterios, sub un pseudonim fictiv, Richard Bachman. Pe scurt, a inventat un scriitor. Ba mai mult, i-a facut si o biografie, ba chiar si o „poza”! L-a si omorat prin 1998! A recunoscut 2 ani mai tarziu ca, de fapt, el este Richard Bachman, dorind sa vada daca ar avea succes abordand un alt stil. And he did. Va recomand cartile sub semnatura Bachman. Si bineinteles, thrillerele psihologice impresionante.

Acum, este profesor de engleza la Universitatea din Maine. Aproape toate cartile sale au fost ecranizate. Permite studentilor de la facultatile de regie sa ii ecranizeze cartile, pentru o suma simbolica de un dolar. Are un venit de circa 40 000 000$, si nu are telefon mobil :).

Dinu

Ștefan Agopian – Fric

Se întâmplă multe în Fric, și totul pe vreo 90 de pagini, într-un oraș asediat, închizându-se asupra sa.

Faptele -închipuirile?-  nu au nevoie de loc. Singurul indiciu e cronica în limbă greoaie a lui Constantin Diichiti, care începe și se sfârșește în primelele șase pagini ale romanului, descriind un oraș de pe la 1700, asediat de turci. Peste vocea acestuia se suprapune o apariție mult mai puternică: Fric. „Era căsătorit și avea doi copii. Nu bea și nu fuma, știa toate limbile pământului și nu îi plăceau prietenii și nici femeile. În vara acelui an și-a sugrumat  nevasta și și-a vândut copii unui sirian. A îmbrăcat haine de cerșetor și după ce a dat foc casei în care locuia încă de la naștere, luându-și numele de Fric a pornit de-a lungul litoralului Constantinopolului.”.

Cartea nu e închipuire de la început, pornește chiar exact, statistic, dar se aruncă din al doilea capitol într-o evitare detaliată a oricărui reper localizabil. Nu te pierde, ci te transportă altundeva, lucrurile meschine, banale se înfășoară una în alta și formeaza un cadru suprarealist. De atfel, cursul cărții se ghicește încă din motto: „Se poate spune orice despre un vis, dar nu că este minciună” .

Cei 15 ani ce urmează revelației lui Fric se scurg grăbiți în paginile cărții, el se alătură unor călugări armeni obscuri și așteaptă, privind albastru. După ce aceștia îl parăsesc, el începe să-și spună povestea, a lui și a tuturor oamenilor din jurul lui. Numai că el e mort, ceilalți sunt altfel decât se știu și viața e vis.

Ajunge eroul propriei cărți sinucigându-se pe malul mării, în tocmai orașul descris cu greu de vechiul cronicar. Aici se sfârșesc datele și începe alunecarea, Fric e lipsit de el însuși și poate așa să se redeseneze. Zace cu ochii albaștri înspre cerul albastru, priapic (cu falusul ridicat și bălăbănindu-se în vânt), și mirosul lui de hoit o face pe o fetița roșcată de 12 ani să-l descopere. Pe fată o cheama Orjen.

Cu această întâlnire începe și, cum spune Petru Creția, „impregnarea cu Eros a universului”. Când Orjen, nimfă a cărei vârstă apare mult mărită în învălmășeala trupurilor, rostește „Iată un bărbat mort si cu mațele atârnându-i din burtă și albindu-le apa rece a mării … pute și bărbăția lui se bălăbăne în vânt, ea e vie încă și poftitoare de trup subțire și tânăr” coordonatele lumii se răstoarnă. Acum moartea devine mai aproape decât viața și înjosirea mai dulce decât respectul. 

Personajele se revarsă din acest punct, invadând spațiul, lăsându-l plin, irespirabil, dulce. Demetrios, cel de cinci ani își plimbă caprele pe lângă mort și, privind-o pe Orjen împingându-i mațele înapoi în burtă, se întreabă dacă bărbatul nu se va scula ca să-i bată. Maria Dragases, urmașă a marilor regi bizantini, vede lumea născându-se din țâțele ei și, mamă supremă, se dăruiește permanent, supusă tuturor bărbaților ce îi intră în casă. Evemon Notarades, căpitan de Corint, o violează pe Orjen, Aaron Juda Hartman o controlează apoi- e doctor- , ea plânge lângă rochia mototolită aruncată pe jos, între pulpele ei intră doar „mirosul lui Fric cu picioarele roase de valuri”. Toate aceste corpuri se zbat unele în altele într-un amestec uneori dezgustător, alteori poetic. Și în toată mișcarea nimeni nu pare mai viu decât Fric cel mort la malul mării.

Ultima unire prinsă pare să rezume totul, într-o desăvârșire intimidantă, în detalii scârboase, acaparatoare. O să-l citez aici, pentru că mi se pare una dintre cele mai neobișnuite secvențe pe care ți-ar putea fi dat s-o întâlnești într-un roman.

„O muscă cu pântecul plin se așează pe puța lui Tron. Ea miroase a bărbat și știe ce înseamnă asta, își face toaleta acolo, apoi se cacă pe puță. Prepuțul lui Tron se mișcă agale spre ea, îi prinde picioarele, ea se saltă cât poate, din curu-i tărcat se cască o gaură neagră: primprejur dau târcoale muște bătrâne. Totu’ se-nmoaie, prepuțul acoperă musca ferice, ea se zbate acolo o vreme, știe cum e când te fute și altul, nu o sperie apăsarea din spate, când ea este atât de plăcută, nici sufocarea ca o dulce visare, bine e să ai nădejde în tine, în gaura ta dătătoare de pofte, chiar dacă este atât de întuneric și bine. El îți mângâie sânii și îți acoperă gura și ochii. Tu zbieri de plăcere și gâfâi în bezna aceea.”

Addenda romanului desparte trupurile. O compilație între un Robinson Crusoe declamator ( pagini întregi din carte citate, cu singura schimbare in aceea că personajul devine feminin, de altfel Agopian dedică vreo două paragrafe descrierii unei potențiale discuții în cer cu Defoe despre drepturile de autor, în glumă, desigur) și o Orjen crescută și naufragiată, deconectată de la învălmășeala mistico-erotică a copilăriei. Aventurile lui Crusoe pe vapor devin emfatice, strict educative în golurile lăsate de scrierea densă… suculentă?… a lui Agopian. 

Sfârșitul e, surprinzător, rotund. Fric e iarăși viu, în aceeași cameră în care și-a început povestea. Moartea se discută gingaș, Orjen se dezmeticește din naufragiul ei. Nu mai știm dacă e Orjen cea închipuită de Fric, Orjen cea adevărată sau o alta pe care ne-am făurit-o pe parcurs. Dar nu conteaza, pentru că: „Înainte sau înapoi nu este nimic! / Acum însă există… Trebuie numai să-ți închipui o secundă nesfârșită în care suntem prinși ca niște musculițe pe cleiul unei plante carnivore. Călătorim odata cu secunda asta prin timp, la nesfârșit.”

Greu să mă opresc, dar ar cam fi cazul. Mai spun doar că Fric mi se pare o întâlnire între romanele lui Beckett și Zenobia lui Naum, totul mult mai carnal, mult mai pământesc, mult mai apropiat. Și parcă ceva mai plin. Îmi place. 

Nu știu câtă dreptate am în cele ce le scriu(cred) despre carte. E atât de mare, fiind ridicol de mică, că aș putea să mai scriu mult, mult, mult fără să mă epuizez ( nu mai vorbesc despre a o epuiza pe ea… poate imposibil). Sper că prin câte am spus voi reuși să mai conving pe cineva să o citească, oricum m-am convins pe mine că merită recitită și recitită și recitită. Ediția Polirom include și câteva povestiri de-ale lui Agopian, o postfață a lui Petru Creția și o scrisoare a lui către autor, niște amintiri din liceu de-ale lui A. Merită cumpărată.

Acum să mă prezint și eu… Sunt Anastasia Bărbulescu, am 17 ani și nu scriu pe bloguri. Nu am băgat niciun „prea” pentru că eu chiar nu scriu deloc pe bloguri, așa că e numai și numai meritul lui Dinu că m-a convins de data asta. De altfel, ce-a făcut arată foarte promițător, sunt mândră că m-a băgat la capitolul literatura. Așa că mulțumesc Dinu, mi-ai deschis ochii spre minunata lume a blogurilor.  Sper să mai postez, vreau să scriu ceva și despre Simona Popescu sau Gellu Naum, în funcție de care mi-o fi mai simpatic la data respectivă. 

Vă mulțumesc de răbdare, în caz că ați avut-o…:).