Khan Academy – scoala de calitate pe Internet, for free!

Salutare again dragi „culturosi” :))! In primul rand doresc sa imi cer scuze pentru activitatea mai scazuta de pe blog din ultima perioada… Personal am intrat in clasa a 12-a si pregatirea pentru examenele de bacalaureat si admitere au un apetit deosebit pentru timpul liber…
Am fost impresionat sa descopar in aceasta dimineata siteul unei organizatii non-profit, Khan Academy , ce au postat peste 1600 de videouri pe youtube cu lectii cam din toate domeniile, matematica (algebra, analiza, aritmetica, geometrie etc…), fizica, chimie, economie, ba chiar si pregatire pentru examenele de soiul SAT si GMAT (si bineinteles multe altele). Lectiile sunt deosebit de interesante, detaliate si bine explicate, videourile avand pe fundal o culoare uni, asemanatoare unei table de clasa, pe care naratorul scrie cu creta digitala, cursorul mouseului.
Va invit sa dati cu privirea peste siteul lor, mai ales daca considerati ca sunt lucruri neintelese la orele de liceu: www.khanacademy.org

Cheers si sper sa revin cu noi articole cat mai curand,
Dinu.

Concert KinEthics si TROOPER in Silver Church

Pe data de 6 iunie, in clubul Silver Church din Bucuresti, va avea loc un maraton hard rock alaturi de trupele KinEthics, Idol, Silver Bullet si TROOPER, eveniment organizat de Stay Metal Forever, care ne rasfata numai cu evenimente rock si metal de calitate. Portile se vor deschide de la ora 18:00, urmand ca trupa KinEthics sa urce pe scena la 19:00. KinEthics va pregateste o surpriza speciala, asa ca pentru cei care nu vor sa ii rateze, va recomand sa veniti la timp!

Julien Gracq – Țărmul Syrtelor

     Pe undeva prin Cartea cu Apolodor pinguinul ajunge pe țărmul Syrtelor.

     Întâmplător ajung și eu să citesc cartea „Țărmul Syrtelor”.

     Aldo e un tânăr obișnuit într-un oraș mort. Duce o existență acceptabilă, desigur, cam totul îl lasă indiferent. Orașul e Orsenna, o capitală veche și respectabilă care de trei sute de ani se preface că e în război.

      Romanul începe claustrofobic, dar lin cu Aldo realizâmd că existența lui perfect acceptabilă până atunci îl cam sufocă. Mișcându-se ca în vis, cu geutatea rutinei încă destul de comodă pe umeri, Aldo cere să plece într-o călătorie. E trimis „dincolo de vagile lui dorințe de schimbare” pe îndepărtatul țărm al Syrtelor. Totul continuă ca de obicei, petrecerea de adio seamănă cu atâtea altele de dinainte, acoperită doar de o jenă subtilă a celorlalți față de el, cel ce urma să se desprindă.

   Pe Țărmul Syrtelor se așteaptă. Nu mai e rutină, nu mai sunt tinerii prea adaptați situației pentru a mai vedea vreo alta, e pur și simplu gol. Țara continuă un război de trei sute de ani cu un mitic Farghestan, dușman perpetuu, niciodată văzut și tocmai de aceea prezent în mintea tuturor. Marea ce desparte cele două țărmuri rivale a rămas de secole netraversată, deși vapoarele Syrtelor așteaptă, așteaptă încă de la început. E un război care nu a apucat să fie distrugător pentru că nu s-a întâmplat.  Dar presentimentul înfruntării, dorința, teama și dezamăgirea se tot amestecă în gol, se învechesc și se confundă una pe alta. Oamenii de pe țărmul Syrtelor nu sunt războinici. Doar generalul Marino,  expediat de locuitorii capitalei ca plicticos, pare să înțeleagă ce sens mai au vaporul nemișcat sau fortăreața, dar nici el nu mai crede în vreo înfruntare.    

    Aldo lasă timpul să zboare și incearcă să învețe acest nou fel de gol, nejustificat, pur. Și în pustiul țărmurilor ceața începe în sfârșit să se împrăștie. Aldo găsește o serie de coridoare și, printre ele, camera hărților. Sentimentul care va sparge până la urmă pojghița groasă a acelui somn-treaz e superb formulat „era dintre cele ce dezorientează acel ac al magnetului invizibil care ne ferește să deviem de pe linia confortabilă a vieții- care ne arată, în afara oricărui fel de justificări, un loc atrăgător, un loc unde e bine, fără discuție, să stai.”

   Și în afara oricărei justificări Aldo continuă să-și sape drumul prin somnul general, de atâtea ori și al lui. Motivele i se dezvăluie, deși nu ghicește care ar putea să fie urmările lor.  Vorbește în multele pagini de curgătoare singurătate despre „nevoia subită de despuiere” pentru care chemase acel exil. Vede vapoare pe marea liniștită și nu știe dacă să le creadă reale sau nu. Rupe granițele tacite ale apelor pentru a vedea mai departe, nu plănuiește nimic de dinainte, deși camera hărților îl atrage tot mai mult. Ocupat cu nisipul și ceața vieții de dinainte nu ghicește că totul e atât de ușor de schimbat.

     Dar nu acțiunea e cea care îi dă romanului aerul magic, ușor sufocant. Sunt mai mult plimbările fără rost, conversațiile-monologuri dintre generalul Marino  și Aldo, primul odihnindu-se mereu, trăindu-și voluptatea irosirii, stagnării, al doilea înaintând orbește.  Generalul își apără țărmul sterp cu tandrețe „Îți reproșez că nu ești destul de umil să refuzi visul somnului acestor pietre. Visurile lor sunt violente…”. Visuri de luptă îngropate care ies încet la suprafață de sub hărți și vorbe.

    Aldo e poate cel ce simte cel mai puțin lumea schimbându-se în jurul său, deși el e provocatorul. Somnul pe care el, primul, îl clătinase, îl înconjoară dens. Până la sfârșit crede că reînceperea războiului ține de fantastic și totuși privește cu dorință către întinsul mării, după orizont, acolo unde se spune că ar fi Farghestanul.

    Cei din interiorul țării încep să ghicească ceva nou. Masele iau vocea unui preot într-un discurs puternic despre trezire „Care dintre noi nu și-a împins mai departe visele și nu s-a gândit că ar putea să doarmă mult mai bine dacă și-ar face din propriul său trup un culcuș plăcut, iar din creștetul său, o pernă? Aici, in noaptea asta, blestem în voi această înnămolire. Blestemat fie omul prins pe de-a-ntregul în firele lucrurilor. Blestem lutul prea greu, mâna care s-a încurcat în lucrările ei, brațul amorțit în auatul pe care l-a frământat”.

    Țara își refuză letargia. E bătrână și obosită, dar îl urmează pe tânăr. Dar până la sfârșit prăbușirea Orsennei și, odată cu ea, a inutilului țărm, pare doar o vagă posibilitate în monologul adormit al lui Aldo.

     Nu povestesc sfârșitul. Dar citez o ultimă replică perfectă a conducătorului Orsennei, atingând povestea lui Aldo și prinzându-i direcția : „Există un anumit soi de filosofi care cresc ca lichenii, pe ruine. Ei preamăresc sucurile aerului și blestemă ceea ce crește în pământul grasș ei îți vor atrage atenția asupra inutilității experienței și te vor stârni asupra a tot ce nu e născut în uscăciune; dar, crede-mă, merită să-ți înfigi rădăcinile- merită să conduci chiar un stat care se prăbușește, înaintezi printre garduri vii de oameni încovoiați și, dacă ești amator de oameni, merită să observi omul încovoiat, cu asta câștigi timp.”

    Cartea mi se pare o pierdere întru găsire. O rotire adormită care își așteaptă alunecarea. Mai mult de atât nu. Dar e destul. În peisajul cuvintelor bătrânilor trezindu-se, ale tânărului mirându-se și pierzându-se. Imaginile depășesc de multe ori acțiunea, o lasă transparentă după perdeaua lor grea. E o carte destul de barocă. De obicei îmi place proza simplă, dar aici pot să fac o excepție.

     Și Apolodor? Ce căuta el pierdut pe țărmul Syrtelor, obosit la culme într-o căldură tropicală? Mi se pare că și pinguinul face un fel de călătorie adormită-nesfârșită. Se tot pierde în rime și locuri intenționat naive și nu prea știe dacă e bine sau nu că a plecat de la circ sau dacă își dorește cu adevărat în Labrador. Tot o plictiseală nu tocmai neplăcută îl îndeamnă să călătorească un pic prea departe pentru gustul lui.

       „Țărmul Syrtelor” e de altfel tradus de Gellu Naum (da, el a scris Apolodor). Mare noroc; nu știu (dar chiar aș fi curioasa) dacă originalul franțuzesc are plutirea suprarealistă a variantei noaste. 

        Anastasia

The music guy: Originea muzicii moderne

Cum data trecuta discutam despre manouche si manele, despre ce inseamna ele si relatia noastra de tip love/hate alaturi de melomanii plini de la melanina, m-am hotarat ca ar fi cazul sa-mi urnesc rectul si sa scriu despre muzichia contemporana si aparitia ei. 

Muzica are o istorie foarte lunga (news flash!), primele semne clare ale muzicii cu instrumente melodioase vin din Neolitic, odata cu descoperirea flautului Divje Babe, facut din femurul unui pui de urs si prezinta o gama diatonica (cel putin asa crede o parte din doctrina „arheologiei muzicologice”). Insa cel mai probabil, primul instrument folosit a fost vocea, ea fiind urmata de diferite instrumente de percutie – bucati de lemn, cranii si, mai tarziu, piei de animal intinse peste o cutie de rezonanta.

Odata cu trecerea timpului creste si complexitatea strucuturala a instrumentelor muzicale, ducand la aparitia harpei si perfectionarea flautului, dar a fost nevoie de trecerea unei perioade foarte mari de timp pana teoria muzicala sa semene cu ce cunoastem noi astazi. 

Muzica, precum orice alta forma de exprimare artistica, initial abordeaza o forma sau tematica simplista – structuri simple, liniare, repetitive-, dar cu timpul incepe sa se complice, astfel putem observa evolutia de la Mozart la Prokofiev la Schoenberg, urmand ca in cele din urma sa se indeparteze prea mult de origine si transformandu-se in ceva complet diferit (exemplu foarte clar este comparatia intre muzica clasica sau neoclasica si cea dodecafonica, care pentru multi lipseste melodicitatea, pierzandu-si ideea esentiala – de muzica).

Chiar daca sclavia din S.U.A. a fost abolita in 1865, multi dintre africanii adusi cu forta in aceasta tara straina, au continuat sa traiasca alaturi de „stapanii” lor, iar acestia din urma aveau cel putin un instrument muzical in casa – cel mai probabil un pian. „Neosclavii” avand acces in casa stapanului si auzind muzica interpretata la pian, avand o ureche muzicala nativa foarte buna (I am not a racist, you bastards! :p ) au retinut succesiunea de note I, III, V, VII (radacina, terta, cvinta, septima – intervale muzicale, reprezentand distanta dintre doua note, astfel I – V, unde radacina ar fi Mi, atunci cvinta lui, este Si). Prin faptul ca ei au folosit acordul pe septima, care le-a permis trecerea de la relativa minora la una majora (trecerea din Mi minor in Sol Major si invers, de exemplu), alaturi de chitari improvizate( acestea fiind cele mai ieftine instrumente muzicale), toti acesti factori au dus la nasterea jazz-ului si a blues-ului, urmand ca din blues sa apara rock, iar din jazz, swing. Genurile muzicale continua sa devina mai tehnice si mai diverse odata cu inventarea chitarii electrice in 1932, dar revolutia muzicala are loc in anii ’60. Dar astazi nu am putea cunoaste muzica contemporana, daca primii europeni nu ar fi auzit gamele pentatonice din China (folosite foarte des in rock si metal).

Sper ca v-a placut acest scurt articol si nu uitati sa lasati un comment si sa dati mai departe link-ul catre articol.

Va urez toate cele bune si astept din partea voastra tema pentru viitorul articol.

The music guy,

Tiberiu

TANGO – prima poveste

Tango – în moarte cerebrală sau resuscitat, un pacient mereu pe masa de operaţie

(M-am abţinut să pun cuvinte de amor în titlu, dar o sa explodez în cele ce urmează)

Haideţi să începem cu ce NU este El Tango. Tango nu este un dans reprezentativ pentru Argentina, deşi se numeşte tango argentinian. Este un dans specific metropolei Buenos Aires, şi într-un fel pare normal deoarece un dans atât de sofisticat, intim şi modern nu se practica în zonele rurale – în ferme (estancias). Însuşi cuvântul „tango” are o etimologie sinuoasă. Prima consacrare a termenului datează din 1803 şi reprezenta un joc. Abia în 1889 cuvântul a căpătat semnificaţia de „fiesta y bailes de negros y de gente de pueblo en América” (sărbătoare şi dans al populaţiei de culoare şi al populaţiei rurale din America), evoluând până la definiţia de astăzi, aceea de dans al perechii înlănţuite, îmbrăţişate, şi muzica specifică. Dar se spune că acest cuvânt a intrat în America Latină prin intermediul sclavilor portughezi şi al dialectului lor. Locul unde se reuneau sclavii era numit „tango”, iar suburbiile din Buenos Aires unde locuiau aceştia a luat acelaşi nume. Însă nu se poate atribui originea dansului şi a muzicii unui singur grup etnic, din moment ce la sfârşitul secolului XIX Argentina primea un număr mare de imigranţi. Povestea de început rămâne învăluită în mister, însă la evoluţia spectaculoasă şi declinul prematur a stat martoră o lume întreagă.

POVEŞTI DESPRE ORIGINI

Dansurile care se practicau de obicei se numeau „contradanza”, partenerii stăteau faţă în faţă şi se atingeau foarte rar iar mişcările lor erau lineare. Se pare că iniţial tangoul era dansat la periferia oraşului sau în bordeluri, deoarece îmbrăţişarea era prea intimă pentru o „fată cuminte”. Ba chiar, neavând o pereche feminină, bărbaţii erau nevoiţi să practice dansul unii cu alţii. În tango nu este obligatoriu (spre deosebire de alte forme de dans) ca perechea să aibă o parte masculina şi una feminină – ah, acum înţelegeţi ce artă intrigantă? – pot dansa bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie. Ţineţi minte scena de tango din Frida? Şi da, oricare dintre cei doi sau cele două poate să conducă.

Încetul cu încetul tangoul a început să pătrundă în toate straturile societăţii, în ciuda atitudinii de ostilitate şi a blamării de către „figurile morale” ale politicii. Bărbaţii care căutau distracţii sau milongas (petreceri) la periferie, veneau acasă şi îşi învăţau surorile cum să danseze tango (bineînţeles, varianta cuminte a dansului, fără „quebradas y cortes” , cosiderate mişcări obscene). Odată cu dezvoltarea puternică a ţării lor, argentinienii bogaţi au început să călătorească în Europa şi să aducă la petrecerile lor dansul oraşului Buenos Aires. Unul dintre primele tangouri „Yo soy la morocha” (Eu sunt bruneta) datează din 1906.

Tangoul a învăluit metropolele europene aducând un nou spirit şi o nouă modă – evident, rochiile au devenit mai puţin rigide şi mai permisive pentru tot felul de mişcări. Şi iată că, tangoul s-a întors din Europa în Argentina cu o nouă imagine şi cu toate porţile deschise pentru a deveni o emblemă naţională.

AH, EPOCA DE AUR

Cum a devenit tangoul din dans murdar şi indecent un indice cultural e un pic ironic dar ce s-a întâmplat mai apoi merită toată atenţia ochilor, urechilor şi mai ales acel organ sensibil… oricare vreţi voi. Din momentul revenirii în Argentina, începe apoca de aur a tangoului, iar unul dintre oamenii cărora trebuie să le mulţumim veşnic este Gerardo Matos Rodriguez, unuguayanul care a compus cea mai cunoscută melodie tango – La Cumparsita:

Din păcate, el a oferit piesa unei orchestre din Montevideo sub anonimat, şi după ce a aflat că  La Cumparsita devenise hit atât în America de Sud, cât şi în Europa, şi-a petrecut 20 de ani prin tribunale încercând să obţină recunoaşterea dreptului de autor.

Şi Carlos Gardel a interpretat La Cumparsita sub numele de „Si supieras” (Dacă ai şti)  , dar pe el îl iertăm, pentru că viaţa sa artistică a marcat perioada de aur a tangoului argentinian. El a fost, dacă îmi permiteţi să mânjesc un pic acest articol, un fel de rockstar al tangoului. Muzica sa a fost cea care ajutat la pătrunderea acestui gen în căminele oamenilor din toată lumea ca o muzică respectabilă şi decentă, ştergând practic o istorie a începuturilor suburbane. Scena de tango din Scent of a Woman are pe fundal o melodie a lui Gardel

Filme de epocă în care îl puteţi vedea pe Gardel cântând găsiţi aici, dacă vreţi să vă simţiţi eleganţi şi misterioşi.

Epoca de aur a fost epoca marilor orchestre.

Orchestra lui Juan D’Arienzo, denumit El Rey del Compás (regele ritmului):

http://www.youtube.com/watch?v=VUiH_HpWYSc

http://www.youtube.com/watch?v=rXVgQA5_ByE

Orchestra Francisco Canaro:

(observaţi influenţele valsului vienez?)

Orchestra Aníbal Troilo:

Mai e mult din poveste, asa ca pe moment scriu un „VA URMA”. Mai avem de parcurs declinul epocii de aur şi revenirea tangoului. Vom asculta Piazzola si Gotan Project şi vom vedea cum arată şi cum se numesc mişcările care fac tangoul atât de pasional…

The music guy: Manele vs. Restul lumii muzicale

Buna dimineata, vodka taie greata! 

Draga internet, stiu ca toti ati auzit macar odata manele, dar nu stiu cat de mult v-au atras, iar acesta este motivul pentru care astazi vom diseca acest „genre” si ii vom descoperi ascunzisurile.

Spre deosebire de majoritatea articolelor de pe net, acesta nu are rolul de a aduce vreun prejudiciu manelelor sau de a le preaslavi, ci doar acela de a le diseca si mirosi maruntaiele.

Muzica moderna a aparut prima oara pe plantatiile de bumbac la inceputul secolului XX, fiind inventata de sclavii africani, odata cu descoperirea acordurilor pe septima micsorata, permitandu-le acestora trecerea la relativa minora din major (lucru ce in mod normal nu se putea pana atunci), dar acest subiect il voi dezvolta cu alta ocazie, ideea era de subliniere a radacinilor muzicii. 

Manelele isi au radacina in muzica turceasca veche, care includea instrumente precum „tanbur”, „flaut cu capat inchis”, vioara, „oud” si „doumbek” (instrumente pe care le puteti admira la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles – it’s awesome, if you are a music gear geek!), cuprinde masuri de 6/8, iar o parte din melodii sunt bazate pe game pentatonice, ce isi au originea in Asia Centrala. Rromii si-au facut aparitia in muzica turceasca, cantand prin taverne, cand Imperiul Otoman era la apogeu (mediu proprice pentru niste banuti in plus). Astfel, muzica tiganeasca/orientala a inceput sa fie asociata cu alcoolul si mancarea multa, ce ulterior va fi asemuit opulentei si mandriei de avere (valoare!). Desi, initial, dansatoarele din buric erau rezervate sultanului, acestea au fost introduse incet catre public, incepand sa fie asociate muzicii de petrecere si, ulterior, muzicii tiganesti.

Totusi, mai este nevoie de trecerea timpului pentru a se ajunge la notiunea curenta a manelelor, abia in anii ’60 a inceput sa imprumute trasaturi din muzica greceasca moderna si din cultura balcanica, care ulterior ii vor fi specifice. 

Cu totii (cel putin asa sper) realizam puerilitatea versurilor, dar nu trebuie sa uitam ca aceleasi laitmotive gasim in rap-ul din secolul XXI, anume – dusmani, femei, capacitatea sexuala uimitoare, averi ce ar complexa un pitic sau inteligenta sclipitoare precum un licurici.

Desi, multi desconsidera interpretii acestui gen muzical, uita despre instrumentisti, unii dintre ei tinzand catre statutul de „virtuoso”, un exemplu foarte bun este Mitica Chirita – interpret de manele si muzica lautareasca, chitara.

Un interpret de manele interesant (I can’t believe, I’ve said that) este Florin Salam, el abordand un fusion intre manele, reggaeton si scat (improvizatie vocala, compusa din sunete sau fragmente de cuvinte, cu rolul de a completa partea instrumentala – de ex, Al Jareau sau Scatman John).

De-alungul timpului muzica tiganeasca (usor diferita de manele), a influentat si a dat nastere unor genuri muzicale, pe care vi le recomand cu toata caldura – gipsy jazz si gipsy punk.

Sper ca aceste cuvinte sa va schimbe putin modul vostru de a privi manelele – este timpul sa incepem a ne accepta unul pe celalalt in ciuda diferentelor.

Remember to read, rate, comment and pass along!

The music guy, 

Tiberiu

“Cata speranta” – Halucinatie pe bune la Odeon

Constat cu incantare ca merita sa ai sute de friendji pe facebook (dintre care pe mare parte nu ii stii, dar iti suna interesant). Nu mai stiu cum am dat peste Radu Afrim, cert e ca mi-a acceptat cu generozitate cererea de a intra in cercul lui (larg, foaaaarte larg) de “friends”. Prin urmare, cum am vazut statusul “Cata speranta – piesa noua la Odeon, 20 de tripuri deep”, am sarit. Am dat din coate, am telefonat, am zambit frumos la casierie si m-am invartit de un loc.

Spectacolul are o groaza de merite. In primul rand, textul (fragmente din Hanoch Levin) nu a fost in totalitate intentionat pentru scena, dar a fost adaptat si completat frumos, solid si (in ciuda senzatiei generale pe care o lasa showul) coerent. Dupa cum NU ma asteptam, in piesa chiar “este vorba despre speranta”. Firul rosu nu este undeva, sub prag, la dispozitia liberului arbitru al spectatorului. Deloc. Dimpotriva, ne trezim cu o baritai funie sangerie in mana, funie care, prin natura ei, atinge pe oricine.  Si s-a reusit asta fara a sacrifica halucinantul, senzatia de vertij si imprevizibilul. Nu dezvalui mai multe, ca ar fi pacat. Pe scurt, ma declar intru totul multumita. De fapt, nici nu stiu de ce ma mir:p

Link pt rezervare bilete

Mergeti!

Vasi

The music guy: Charles Mingus

Ziua buna, draga internet! Astazi sunt in mod oficial in prima zi de vacanta, iar pe aceassta cale imi cer scuze pentru lipsa activitatii pe blog, dar ma revansez 🙂

Vazand cum zapada gri, acoperita de noroi si inecata in balti murdare ne inconjoara, am zis ca ar fi o idee buna sa schimbam topicul si sa va indoctrinez cu ceva frumos – Charles Mingus.

Acesta a fost un adevarat trend setter, contribuind la existenta si evolutia stilurilor avantgarde jazz si bebop, fiind compozitor si contrabasist.

Muzica lui este inspirata din gospel-ul si jazz-ul anilor ’20, refuzand sa faca compromisuri artistice. In incercarea lui de a ramane devotat creatiei muzicale, angaja multi artisti necunoscuti pe baza personalitatii lor si fixandu-le un rol bine-definit in mica sa orchestra, pe care o dirija cu dibacie si cu o atitudine vulcanica – fiind cunoscut pentru volatilitatea sa (l-a lasat pe Jimmy Knepper fara 2 dinti, acesta nemaiputand sa atinga octavele inalte la trombon).

Muzica si modul sau de a privi lucrurile din jur au fost inspirate din operele lui Duke Ellington si Charlie Parker, initial muzica lui Mingus incorpora, pe langa elemente de jazz, muzica clasica. Charles le dicta instrumentistilor din formatie sa se implice cat mai mult in improvizatie muzicala, acestia indreptandu-se ca stil inspre free jazz, oferind muzicii sentimentul de „viu”, fiecare interpretare fiind diferita fata de ultima.

Cele mai importante opere ale sale sunt albumele „Pithencanthropus Erectus” si „Mingus Ah Um”, unde a lucrat alaturi de Eric Dolphy, Dannie Richmond, Jaki Byard si multi altii.

Trivia:

– a murit la 56 de ani de scleroza laterala amiotrofica, dar pana sa moara, desi boala nu i-a mai permis sa cante la contrabas, a lucrat la ultimul proiect muzical, desi nu a reusit sa-l termine, acesta a fost continuat de Joni Mitchell si Jaco Pastorius, s.a.

– in autobiografia sa povesteste despre o aventura cu 26 de prostituate intr-o singura noapte sau despre faptul ca a fost proxenet – lucruri nedovedite pana acum(!)

– exista un documentar despre viata si cariera sa, regizat de Thomas Reichman  – „Charles Mingus: 1968”

– melodia „Fables of Faubus” este un atac fata de un primar rasist din SUA

– „Epitaph” reprezinta cea mai lunga compozitie jazz, durand 2 ore pentru a fi interpretata

– autobiografia  „Beneath the Underdog: His World as composed by Mingus” desi prezinta parti adevarate din viata sa (duuh!), e cunoscuta si pentru exagerari (cum am prezentat si mai sus, probabil era vorba doar de 25 de prostituate :p )

Ma bucur ca ne-am „revazut” dupa atat amar de vreme. Nu uitati sa lasati comment-uri si sa dati mai departe. Viitorul articol va fi ales dupa preferintele voastre!

Pana data viitoare,

The music guy,

Tiberiu

The music guy: Phillip Glass

Uite cum ne prinde sesiunea de iarna cu stomacul plin de alcool si verdeturi, dar macar putem sa ne maceram creierul putin in muzica. Astazi ne vom holba la niscai Minimalism.

Termenul de minimal sunt sigur ca nu va este strain, din moment ce de cativa ani este the latest trend in cluburile de „bon ton”. Insa, ceea ce stim noi acum, este de fapt minimalism electro cu diferite influente fie ele de trance, fie de breakbeat, etc. De fapt, prin minimalism se intelege repetarea unui motiv muzical sau a unei fraze, obtinandu-se o structura circulara usor de inteles. Acest curent a aparut in anii ’60, facand parte din muzica experimentala, dar despre aceste lucruri poate alta data, la cererea poporului.

Inapoi la Phillip Glass, acest om a oferit maselor asa-numita „art music”, cel mai probabil ati auzit compozitiile lui in filme (The Truman Show, The Hours, Dracula, s.a.). Motivul pentru care muzica lui a facut parte din soundtrack-ul mai multor filme este caracterul repetitiv, dar si experienta lui in privinta teatrului experimental, melodiile putand fi folosite pe parti mai lungi de film, reusind sa pastreze aceeasi atmosfera.

Inca de mic a fost expus unei cantitati industriale de muzica, atat „clasica”, cat si muzica moderna, dar ce l-a influentat cel mai puternic a fost vizita la Paris, unde a fost imbibat cu filmele lui Jean Cocteau si aerul boem francez. Un alt factor important in modelarea lui ca muzician au fost studiile aprofundate asupra lucrarilor lui Mozart si Bach, alaturi de profesoara sa Nadia Boulanger.

Desi muzica lui este considerata minimalista, el o  apreciaza ca fiind „muzica repetitiva”, acest aspect devenind clar odata cu introducerea structurilor din ce in ce mai complexe si pline de emotie, cu influente din muzica indiana. Gradul de complexitate al compozitiilor sale a culminat cu „Muzica in 12 parti”, un spectacol de 4 ore, spectacol cu rolul de a sparge tiparele minimalismului si modernismului, dar si tiparele in care se incadrase P.Glass –  noile lucrari nu au fost primite bine de critici!

In avida dorinta de a se reinventa, a adus pe lume opera „Einstein pe plaja” – provocand ascultatorul la un amalgam de imagini metaforice in legatura cu Albert Einstein de la om la punct de referinta in fizica cuantica, de la cea mai cunoscuta ecuatie la holocaust nuclear. Insa, nu doar Einstein a fost personaj central in lucrarile sale, in Satyagraha ii evoca pe Mahatma Gandhi si Martin Luther King Jr. 

Glass considera ca cea mai importanta lucrarea a sa este „Akhenaton” pentru ca aici s-a jucat cu politonalitate si acordurile triatonale (acorduri formate din 3 note, urmand progresia de Radacina, Terta si Cvinta – de ex.: Do – Fa – Sol). Dar odata cu trecerea timpului, a inceput a se intoarce la structuri mai aerisite si simple, tinzand inspre Neobaroc si Neoclasicism – in opera sa „Asteptand barbarii” si in concertul solo pentru violoncel „Cantece si poezii pentru violoncel solo”.

Trivia:

– a compus soundtrack-uri pentru: „The Hours”, „Dracula”, „The thin blue line”, „Koyaanisqatsi”, „Cassandra’s Dream”, „The Illusionist” si alte cateva filme

– piesa „Pruit Igoe” apare in jocul „Grand Theft Auto IV” 

– sa ne bucuram ca suntem contemporani cu el 😀 , momentan traieste in Nova Scotia

– a compus alaturi de Aphex Twin, David Bowie, Mick Jagger, Leonard Cohen, Brian Eno si multi altii

– a lucrat ca taximetrist si instalator

– l-a intalnit pe cel de-al 14-lea Dalai Lama (funky or what!?)

– opera „Akhenaton” are versurile in limba Aramaica si Egipteana Veche

Sa speram ca il vom avea alaturi de noi multa vreme de acum incolo, pentru a ne gadila acolo unde ne place noua cel mai mult (va puteti gandi si la prostii). Pana data viitoare, astept comment-uri din partea fiecarei persoane care citeste aceste randuri (gotcha!) fie despre articol, fie despre ce sa fie articolul urmator.

Va urez o seara cat mai … „imbracata ca un ou” (look it up).

The music guy, 

Tiberiu

The music guy: Claude Debussy

Cat timp stam cu sarmalele in stomac, rugandu-ne pentru o digestie cat mai usoara, va ofer pe tava, ornata cu vasc, compozitorul care a ajutat la trecerea muzicii din Romantism la Simbolism, astfel incepand muzica Modernista.

La varsta de 10 ani a fost admis in Conservatorul de la Paris, unde a studiat pian si orga timp de 11 ani. Precum si ceilalti compozitori prezentati de mine pana acum, a preferat folosirea disonantelor si a intervalelor neobisnuite fata de tehnicile rigide de compozitie, lucru ce l-a ajutat sa castige pentru piesa „L’enfant prodigue” premiul Le Prix de Rome si bursa de 4 ani la Casa Di Medici, unde si-a continuat studiile muzicale.

In ciuda aclamarilor pentru talentul sau iesit din comun, multi critici nu au fost de acord cu stilul abordat, considerandu-l neobisnuit si neplacut urechii – silly men, history showed them! In muzica lui Debussy se simt puternice influente din partea lui Franz Liszt, Richard Wagner si Jules Massenet, insa el nu a gasit inspiratie doar in alti muzicieni, ci si in literatura – Baudelaire si Verlaine.

Trivia:

– probabil cea mai cunoscuta melodie de-ale lui (asa e corect… stiu ca suna cretin, dar na, asa ne dicteaza D.O.O.M. 2) este Claire de Lune, iar arpegiul „tematic” se gaseste in melodia Angelica a formatiei de trip-hop Lamb, formatie pe care v-o recomand

– a murit de cancer rectal (nasty way to go), dar pentru ca acest eveniment nefericit a avut loc in timpul Primului Razboi Mondial, nu a avut la inmormantare parte de toate cutumule religioase aferente

– multi l-au catalogat ca apartinand curentului Impresionist, lucru cu care nu era deloc de acord, numindu-i „idioti” pe acei ce-l incadrau in acest curent

– conform unor doctrine izolate, se considera ca piesele sale urmaresc structuri matematice, cum ar fi sirul lui Fibonacci ( „Dialogue du vent et la mer” )

– desi a fost contemporan cu Tchaikovsky si a avut relatii amicale cu acesta, muzica sa nu l-a influentat pe tanarul Debussy

– muzica lui a influentat foarte multi compozitori precum Phillip Glass, Bela Bartok si Igor Stravinsky, dar si mari jazzmeni ca Duke Ellighton, Thelonious Monk si Bill Evans

Piesa de mai sus este un exemplu clar al influentelor moderniste cu puternice disonante si acorduri bitonale.

Sper ca v-a placut aceasta aducere aminte a unui mare compozitor si daca aveti cereri pentru alti compozitori sau genuri muzicale, va rog sa lasati impresii fie pe mail, fie la comment box.

Acestea fiind spuse, va las cu zgomotul strazii in urechi, muzica in suflet si vin fiert pe pantaloni.

The music guy, 

Tiberiu

The music guy: Alexander Nikolayevich Scriabin

Cat timp scriu acest articol, ma gandesc cu frica la sesiunea ce urmeaza si toate tratatele de Drept, pe care trebuie sa le studiez, singurul lucru ce ma incalzeste fiind proaspat asezata zapada si muzica gratuita (this is illegal, don’t try this at home!).

Ca tot veni vorba de muzica gratuita, pe uimitorul „iutub” aveti posibilitatea de a asculta un mare compozitor si pianist – Alexander Scriabin. El a fost adanc inspirat de catre Chopin, stilul muzical abordat situandu-se intre noul inventat Simbolism Rus si Serialism. Datorita dorintei sale de a reinventa muzica si a nu se supune tiparelor zdrobitoare, integrand compozitii atonale si melodii disonante, muzica sa i-a inspirat pe Serghei Prokofiev (v. articolul anterior) si Igor Stravinsky (poate intr-un viitor articol – lasati un comment).

A studiat pianul de la o varsta frageda, sub tutela lui Nikolai Zverev, continuandu-si studiile muzicale la Conservatorul din Moscova.

Majoritatea compozitiilor sale sunt facute pentru pian, primele aducand aminte de Chopin(v. articol anterior) si Liszt. Spre deosebire de majoritatea compozitorilor, stilul sau a evoluat foarte repede, ducand inspre creatii originale pline de atonalitate, armonii neobisnuite, ba chiar ultimele piese scrise nu au semnatura de timp. 

Din pacate, nevoia de a cumpara cadouri de Craciun pentru cei dragi, scurteaza timpul necesar pentru scrierea acestui articol, motiv pentru care lungimea articolului lasa de dorit. Insa, nu va voi dezamagi, mai jos veti gasi trivia si multe melodii.

Trivia:

– se zvoneste ca Scriabin ar fi suferit de sinestezie (boala neurologica ce ii permite „a vedea” sunetele), motiv pentru care a inventat o claviatura colorata, fiecare culoare fiind asociata unei note

– cand era mic construia piane, daruindu-le celor veniti in vizita la matusa sa cu care a petrecut o mare parte din viata sa scurta

– operele sale au fost marcate de catre scrierile lui Frederich Nietzsche

– a fost prieten cu Serghei Rachmaninoff

– a murit in din cauza septicemiei, dupa ce s-a taiat in timpul barbieritului

– desi a fost un pianist foarte bun, mainile sale minuscule abia ii permiteau sa atinga o nona (interval de 9 tonuri intre 2 note, de ex: La – Si)

Dupa ce v-am spus toate acestea, va urez  un Craciun fericit si un guvern stabil (desi nu prea se poate in tara noastra mult-prea-mirobolanta)

Tzuss,

The music guy

communitychannel, Queen of Youtube <3

Hi! Și nu degeaba îmi încep postarea cu acest salut, căci prin acesta unul dintre cei mai populari useri de pe YouTube își începe majoritatea filmulețelor. Acest user, care defapt este și preferatul meu, se numește communitychannel, sau Natalie Tyler Tran, în viața reală. Devenită și unul dintre idolii mei, Natalie este o tânără studentă Sydney-ană (?) plină de inițiativă, care, prin umorul și ironia ei,  reușește să redea aproape exact sentimente pe care le simțim cu toții față de anumite aspecte comune și iritante ale societații în care trăim… (Fie România, Australia, America sau Anglia, omul mereu va pendula în jurul naturii sale a cărei mici întunecimi poate reprezenta mereu o sursă de haz sănătos…).

Ce tematică au filmuțele ei? Cum spuneam, Natalie abordează ironic de cele mai multe ori aspectele penibile din viața de zi cu zi. De la cum poți interpreta când cineva îți face cu ochiul, la momentul în care prin ipocrizie cineva își „pescuiește” complimente precum și la comuna scenă când nu știi dacă mai are rost să alergi până la autobuz sau nu… Însă nu se oprește doar la satirizarea aproapelui său ci și a anumitor filme , seriale, reclame și multe altele… Defapt acest lucru rămâne să îl descoperiți chiar VOI! La momentul actual Natalie are 192 de „vidjeos” care mai de care mai „apetisante”! Trebuie să pun niște mostre de filmulețe ca să înțelegi despre ce pălăvrăgesc aici… [Of, presiunea e prea mare… nu știu ce să aleg.. :(!!]

Ok, o să pun câteva filmulețe la nimereală [mai toate sunt geniale…]

I HID IT!!! IT’S GONE!

crowds LOVE ugly people (britain’s got talent parody)

Free Stuff Is Better

Neglected Keystrokes

after the tone

RANDOM

How to Fight (and lose efficiently)

The Real Secret

Uncomfortable love scenes

Și aș putea continua la nesfârșit însă nu aș vrea să îl supăr pe autorul Blogului Generozității culturale! :p . Vă rămâne vouă ca temă să descoperiți si restul de filmulețe pe care le puteți găsi pe pagina ei de pe YouTube -http://www.youtube.com/user/communitychannel !

Regret că nu am talentul necesar de a-i face o reclamă prea bună lui Natalie…. Dar credeți-mă pe cuvânt: merită, pentru că vă poate face ziua mai bună! 😀

Și Dinu, chiar dacă nu ești mândru de societatea pe care o reprezinți, dacă ai încerca-o să o vezi printr-un alt filtru probabil că ar deveni o sursă savuroasă de amuzament :). Omul nu este plictisitor niciodată; este prostia lui care mereu îi dă culoare.

P.S. Dacă dați comment la ultimul ei video, cu puțin (mai mult) noroc poate fi selectat pentru rubrica de la sfârșit – „Porno music / Comment time”. Prin aceasta demonstrează că ea chiar citește commenturile fanilor ei chit că sunt cam o jumătate de milion… De-abia aștept ziua când unul dintre commenturile mele va fi scris acolo iar eu voi rămâne pentru totdeauna în paginile istoriei, neșters de trecerea timpului…

YOUR MUM RATES HER!

O cronică întârziată: „Revolutionary Road”

„And you know what’s so good about the truth? Everyone knows what it is however long they’ve lived without it. No one forgets the truth, Frank, they just get better at lying. ”

În traducere, „Nonconformiştii”. L-am văzut la cinematograf şi după ce am ieşit din sală mi-am promis mie însămi că o să conving pe toată lumea pe care o cunosc să-l vadă chiar dacă asta ar însemna să-l vad din nou cu fiecare persoană, doar ca să fiu sigură că-l vede.

O cronică deosebită şi minuţioasă a filmului o puteţi găsi aici: http://www.movieblog.ro/revolutionary-road-nonconformistii-de-sam-mendes/ Nu asta mi-aş dori să fac acum, să vă povestesc despre film. Doar să subliniez nişte idei care sunt atât de frumos dezvăluite de filmul pe care vi-l recomand din tot sufletul, cu o scurtă menţiune, însă: urmăriţi atent superbul personaj interpretat de Michael Shannon, John Givings. Este absolut superb, întruchiparea „nonconformismului”, să-i spunem aşa, folosindu-l cât mai aproape de sensul din titlu.

Să nu uităm să simţim, să visăm, să mirosim ploaia, să iubim, să nu uităm să iubim mai ales! Să ne împlinim visele, să facem ce ne place, sunt lucrurile care ne fac cel mai fericiţi 🙂

Un film superb… Vizionare plăcută! Maria.

Concert caritabil KinEthics, 17 noiembrie

Hey, the music guy here! Va astept cu mic, cu mare in aceasta seara de marti, 17 noiembrie de la ora 21 in Fire pentru un concert KinEthics. Intrarea este de 5 lei, dar toti banii vor fi folositit pentru cumpararea de jucarii si dulciuri pentru copiii de la centrul de plasament Sfanta Ecaterina.

Asa ca nu uitati sa va aduceti punga cu gologani, masca de protectie pentru A/H1N1 si cheful pentru muzica.

Cheers, 

Tiberiu

Un intro uitat de demult…

M’kay, din moment ce toata lumea se prezinta, atunci bunul meu simt imi spune ca ar fi randul meu. Al meu nume este Tiberiu Protopopescu, student intr-ale Dreptului – Universitatea Bucuresti, anul 3, activez in formatia KinEthics sub porecla de bassist (specie aparte de muzicanti), elsac si cu o carte de poezii scoasa pe piata in 2008 sub numele de AmalgaMut (un pic de reclama nu strica niciodata).

Despre alte detalii… intrebati-ma pe id-ul whoopasswasp

In rest, multa sanatate…un kilogram, va rog.

Toate cele bune (si rele),

Tiberiu