The Music Guy: Bjork

Islanda nu are multe resurse naturale, dar cu siguranta, pe langa masiva putere geo-termala, Bjork este cea mai importanta.

Totusi, inainte de a incepe, tin sa precizez ca acest articol este atat pentru cei care nu au avut de a face cu nebunia orgasmica a acestei femei, cat si pentru cei ce au avut norocul de a auzi cu adevarat ce pot face corzile sale vocale.

Pentru a avea o idee de ansamblu, desi este dificil, ii vom cataloga stilul muzical ca fiind un amalgam de avant-garde rock, jazz, trip-hop, electronica/electronic, ambiental, folk, iar lista nu se termina aici.

Nascuta in 1965 in Reykjavik, Islanda, aceasta a inceput studiul muzical pentru pian, iar in 1977 a lansat primul ei album. Stilul ei a fost influentat puternic de punk, urmand ca la varsta de 14 ani sa formeze o trupa punk „Spit and Snot”. Ea a cochetat cu acest genre multa vreme, ajungand sa mearga in turneu cu o formatie de anarho-punk din Anglia, „Crass”.

Bjork a inceput sa atraga atentia cu adevarat in 1992, alaturi de „the Sugarcubes” si cantecul lor „Ammæli” fiind catalogat drept un adevarat hit in Anglia. Dar, ea a aratat lumii ce se ascunde in spatele cutiei sale craniene odata cu lansarea cantecului „Human Behaviour”, care a fost produs de catre Nellee Hooper.

Imediat ce lumea a gustat din nebunia ei condimentata cu substante psihotropice, ce pot fi secretate doar de talentul propriu, au inceput sa curga o multime de premii (Best International Newcomer si Best International Female).

Primele doua albume ale sale „Debut” si „Post” au fost un simplu incubator pentru ceea ce reprezinta aceasta femeie. Sunetul ei a inceput a se maturiza odata cu albumul „Homogenic” din 1997, devenind lasciv, pervers si cu un praf de psihedelic, iar cantecele „All is full of love”, „Hunter” si „Unravel” stau marturie.

Pe acest album ea incepe a integra beat-uri generate pe calculator si orchestre intregi.

 

In 2001 Bjork incepe o cruciada in numele intimatii mental-muzicale, nascandu-se astfel albumul „Vespertine”, fiind descris de unii critici ca „little insects rising from the ashes”.

 

Toate bune si frumoase, pana in 2004, moment in care aceasta femeie se hotaraste sa traga o palma peste fesele auditive ale ascultatorului, oferindu-ne albumul „Medulla”. Pe acesta au colaborat Mike Patton, Robert Wyatt si Rahzel, aruncand in aceasta oala muzicala beat-box, break-beats, voci guturale, cor feminin si structuri compozitionale inedite.

Probabil cea mai interesanta melodie din punct de vedere compozitional este „Where is the line”, urmata de „Pleasure is all mine”.

„Where is the line” respecta atat de putine reguli compozitionale, incat este greu a nu aprecia talentul si creativitatea lui Bjork. Odata cu albumul „Medulla”, aceasta a devenit cu adevarat un artist, nu doar un simplu muzician.

Desi a avut un copil, ea nu s-a oprit aici, iar in 2007 a lansat cel de-al saselea album „Volta”, album ce tinde din ce in ce mai mult catre avant-garde rock (vezi „Declare Independece”), in ciuda faptului ca la producerea acestui album a stat la baza stimabilul domn Timbaland. In momentul in care Bjork a anuntat aceasta colaborare, multi dintre ascultatori se asteptau sa auda hip-hop/pop, dar din fericire nu s-a intamplat acest lucru, Timbaland aratand ca nu este un simplu producator de nisa.

Pentru uimitoarea ei evolutie artistica si intreaga cariera, Bjork a fost premiata in 2010, alaturi de Ennio Morricone, cu Polar Music Prize.

Precum orice artist adevarat, aceasta mica ciuperca halucinogena islandeza nu s-a limitat la muzica, ci a jucat in cateva filme, ca Junipper tree, Screaming Masterpiece, iar cel mai notabil rol al ei a fost in Dancer in the dark.

In ciuda catorva scandaluri media, noi trebuie sa nu retinem lucrurile marunte si fara insemnatate, ci talentul ei incredibil si creativitatea ei uimitoare. Este necesara aceasta separare intre viata personala si cariera, caci Bjork este cu adevarat muzica.

Sper ca prin acest articol, poate putin prea subiectiv, sa va fi starnit interesul fata de resursele naturale ale Islandei si macroeconomia sa nationala sau sa va fi gadilat gandul si sa va indemn la a asculta cu atentie ce inseamna muzica acestei femei.

Acestea fiind spuse, nu-mi ramane nimic de facut decat sa-mi iau ramas bun.

Nu uitati sa comentati si sa dati mai departe.

The Music Guy

The music guy: Charles Mingus

Ziua buna, draga internet! Astazi sunt in mod oficial in prima zi de vacanta, iar pe aceassta cale imi cer scuze pentru lipsa activitatii pe blog, dar ma revansez 🙂

Vazand cum zapada gri, acoperita de noroi si inecata in balti murdare ne inconjoara, am zis ca ar fi o idee buna sa schimbam topicul si sa va indoctrinez cu ceva frumos – Charles Mingus.

Acesta a fost un adevarat trend setter, contribuind la existenta si evolutia stilurilor avantgarde jazz si bebop, fiind compozitor si contrabasist.

Muzica lui este inspirata din gospel-ul si jazz-ul anilor ’20, refuzand sa faca compromisuri artistice. In incercarea lui de a ramane devotat creatiei muzicale, angaja multi artisti necunoscuti pe baza personalitatii lor si fixandu-le un rol bine-definit in mica sa orchestra, pe care o dirija cu dibacie si cu o atitudine vulcanica – fiind cunoscut pentru volatilitatea sa (l-a lasat pe Jimmy Knepper fara 2 dinti, acesta nemaiputand sa atinga octavele inalte la trombon).

Muzica si modul sau de a privi lucrurile din jur au fost inspirate din operele lui Duke Ellington si Charlie Parker, initial muzica lui Mingus incorpora, pe langa elemente de jazz, muzica clasica. Charles le dicta instrumentistilor din formatie sa se implice cat mai mult in improvizatie muzicala, acestia indreptandu-se ca stil inspre free jazz, oferind muzicii sentimentul de „viu”, fiecare interpretare fiind diferita fata de ultima.

Cele mai importante opere ale sale sunt albumele „Pithencanthropus Erectus” si „Mingus Ah Um”, unde a lucrat alaturi de Eric Dolphy, Dannie Richmond, Jaki Byard si multi altii.

Trivia:

– a murit la 56 de ani de scleroza laterala amiotrofica, dar pana sa moara, desi boala nu i-a mai permis sa cante la contrabas, a lucrat la ultimul proiect muzical, desi nu a reusit sa-l termine, acesta a fost continuat de Joni Mitchell si Jaco Pastorius, s.a.

– in autobiografia sa povesteste despre o aventura cu 26 de prostituate intr-o singura noapte sau despre faptul ca a fost proxenet – lucruri nedovedite pana acum(!)

– exista un documentar despre viata si cariera sa, regizat de Thomas Reichman  – „Charles Mingus: 1968”

– melodia „Fables of Faubus” este un atac fata de un primar rasist din SUA

– „Epitaph” reprezinta cea mai lunga compozitie jazz, durand 2 ore pentru a fi interpretata

– autobiografia  „Beneath the Underdog: His World as composed by Mingus” desi prezinta parti adevarate din viata sa (duuh!), e cunoscuta si pentru exagerari (cum am prezentat si mai sus, probabil era vorba doar de 25 de prostituate :p )

Ma bucur ca ne-am „revazut” dupa atat amar de vreme. Nu uitati sa lasati comment-uri si sa dati mai departe. Viitorul articol va fi ales dupa preferintele voastre!

Pana data viitoare,

The music guy,

Tiberiu