Simona Popescu – Exuvii

„Aș suferi ca un câine dacă aș inventa ceva care să nu mă conțină”

Exuvie înseamnă înveliș și pe parcursul a 300 de pagini, Simona Popescu prinde fiecare astfel de înveliș, întorcându-se la diferite vârste, la diferite stări pentru a se înțelege pe ea cea de acum. 

Cartea nu e un jurnal, nu poate fi vorba nici de memorii, pentru că autoarea nu povestește, ci leaga și construiește. Se contruiește pentru prezent și pentru viitor și amintirile îi curg sincer și spontan. Vorbește despre jocuri și despre cărți, despre singurătate și despre dulapul în care se închidea când era mică, despre romanul siropos de la 14 ani. Scrie apoi despre lucruri ce parcă îmi aparțin, avansează și ajunge să mă caracterizeze caracterizându-se. Mă simt ca unul din exuviile ei. 

Mă întreb până unde ar fi valabilă chestia asta, cât de mult ni s-ar asemăna amintirile, gândurile și, mai ales, secretele, dacă ne-am arăta sinceri. Oare toți îngropăm același exuvii? O imensă groapă comună pe care fiecare o crede numai a lui, pe care fiecare încearcă să o acopere cât mai bine cu noile sale calități. Nu știu și parcă nici nu cred să fie așa, dar simt că scufundându-mă în carte mă scufund în mine. Uneori mi-a fost chiar rușine și în câteva rânduri, uitând cea mai elementară logică, m-am întrebat de unde a putut Simona Popescu să afle atâtea despre mine. Subliniez până când îmi dau seama că am înnegrit toată pagina. După ce termin volumul, citesc în postfața lui Emil Brumaru „Ca să-i trec silabele prin sânge, prin nervi etc. ar trebui, vioi, să-i copiez întreaga carte”. 

Și totul curge cu o lejeritate pe care doar sinceritatea ți-o poate da. De la magie la frustrare, de la rușine la autosuficiență, exuviile cască prăpăstii unele între altele (dar ar mai exista vârful fără prăpastia din jurul său?). Imediat ce ființa zugrăvită începe să pară admirabilă, descrierea capătă un ton ironic, nuanțele se înnegresc și reapare o Simonă mult micșorată, uneori de-a dreptul meschină, greșind și știind că greșește, dar, cu toate defectele sale, autentică.

Luigi Pirandello scria pe la începutul secolului trecut romanul „Unul, niciunul și o sută de mii”. Mi se pare că cele două cărți se ating puțin, înainte de a o porni pe căi total diferite. Amâdouă iau eul compact și îl secționează. Dar Pirandello distruge, deconstruiește, aruncă părțile direct în fălcile fioroase ale mulțimii care transformă omul intr-o sută de mii pentru a-l reduce imediat la niciunul. De aici nu pare să existe scăpare, nimeni nu te vede așa cum te vezi tu, nimeni nu te vede cum te vede altcineva și perspectivele intersectându-se, toate culorile ăstea nu pot decât să se adauge griului absolut al întregii lumi. În schimb, Simona Popescu ia eul relativ al momentului și îi întocmește genealogia. Nimic nu poate fi organizat, nimic nu poate fi dus la sfârșit, dar în învălmășeala exuviilor se ghicește, în locul griului lui Pirandello, silueta mare, adevărată, a ființei, „simonismul” Simonei Popescu.

E interesant de observat, deși deviez un pic de la carte, ce impresii diferite le-a lăsat scriitoarea celor două foste profesoare de română ale mele. Doamna Donciu, în clasa a IX-a (și apoi într-o întâlnire pe care am avut-o) îi includea romanul printre cele mai bune ale postmodernismului român și îi lăuda poeziile. Doamna Cruceru, anul următor, spunea că Simona Popescu n-a avut ce căuta în cenaclul Universitas (după ce a văzut-o la o lansare de carte, vorbind despre cenaclul respectiv). Știam dinainte să cumpăr cartea cu cine voi fi de acord, știam că Exuvii va fi pe gustul meu, dar asta pentru că sunt o subiectivă. 

Cartea capturează, poate mai bine decât orice altceva, începuturile gustului și talentului pentru literatură, cu umilințe și reușite, ireverențios, din nou, sincer:

„Jumătate din mine stătea în genunchi. Cu această parte am început, timidă, ca orice adolescent, să secret niște imitații murdărele și lacrimogene pe hârtie. Cealaltă jumătate stătea cu spatele și râdea.”

sau „Ții un jurnal și n-ai ce să scrii acolo. Niște chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasă megalomanie… Ești vehement și paralizat.”

Și îmi vine un chef să citez toata cartea (da, mă repet) pentru că mi se pare printre multe altele, un îndreptar al naibii de bun pentru toți așa zișii artiști care se ivesc de peste tot, cu tot felu de identității de care sunt cum nu se poate mai mândrii. Dar cum nu pot să citez toată cartea, închei aici. 

Anastasia